În Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite este prevăzut dreptul la căutarea fericirii. Se numeşte “inalienabil” pentru că, la fel ca şi viaţa şi libertatea, nimeni nu are voie să îl fure. Dar poate fi cedat.

Să renunţi la propriul drept la fericire este o chestie subtilă şi se petrece pe neobservate, cam aşa cum nu poţi băga niciodată de seamă cum le creşte părul prietenilor cu care te vezi zilnic.

Poate să înceapă cu a rămâne acasă în loc să ieşi cu prietenii, ca să nu rămână celălalt “singurel”. Invers, poate să presupună ieşitul în oraş când nu ai poftă decât să citeşti o carte şi să bei un vin, pentru că “nu se cuvine” ca celălalt să meargă singur. Până să te dezmeticeşti, renunţi la o mulţime de bucăţele din tine – la ieşitul cu prietenii (tăi), la mâncarea preferată, la un serial în favoarea altuia, la visele tale incompatibile cu ale lui, la aspiraţii care nu se pot mula perfect pe ale lui. Fără să îţi dai seama, ajungi să trăieşti, în loc de viaţa ta, o viaţă pe care o cer alţii de la tine.

Când am ajuns prima dată în viaţa mea pe scaunul psihologului eram supărată rău. Viaţa mea era tristă, foarte grea, plină de ghinioane, sau cel puţin aşa povesteam eu printre lacrimi. Mă aşezasem destul de comfortabil în situaţia mea de fiinţă năpăstuită şi deja nu mai făceam nimic să ies din situaţie, dar deveneam din ce în ce mai profesionistă în a mă plânge. Problema era că fusesem o persoană foarte veselă şi iată, nu mai eram. Când am fost întrebată ce îmi doresc şi care este scopul meu în terapie, am răspuns:

Să fiu din nou veselă!
Tot timpul?
Tot timpul!

Şi psihologul a dat din cap, fără să zică nimic, aşa cum numai psihologii ştiu a face.

De atunci am înlocuit dreptul la fericire cu dreptul la veselie, sub drapelul căruia am continuat să îmi duc viaţa. De râs am râs, mi-a ieşit foarte bine, cam aşa cum hăhăie necontrolat la stres. De zâmbit am făcut-o cu gura până la urechi, până mi-au obosit obrajii. Şi nici măcar atunci n-am lăsat colţurile în jos, pentru că asta ar fi însemnat că eu sunt supărată. Iar a fi supărată era ceva rău. Era ca şi cum aş fi fost din nou deprimată. Iar asta era ceva rău, pentru că doar hotărâsem o dată şi pentru totdeauna că trebuie să veselă şi punct.

Dacă se întâmpla să fiu tristă intram în panică de-a dreptul, pentru că devia de la “linia de partid”. Supărările pur şi simplu nu mai aveau ce să caute în capul meu – toleranţă zero. Ajunsesem în extrema opusă, în care îmi cedasem dreptul la fericire de dragul afişării veseliei.

Abia recent am reuşit să îmi accept tristeţile aşa cum sunt ele. Nu le răspund de fiecare dată când îmi bat la uşă, dar atunci când e nevoie, pot să le las să intre şi să stea în mine câte un pic. Pot să pun capul în pământ şi să spun că sunt tristă, ştiind că nu va fi mereu aşa. Şi cred că doar acum, când mi-am acordat pe deplin dreptul să fiu tristă din când în când, îmi pot permite să trăiesc fericirea în restul timpului.

semnatura_sara_mic

Advertisements