Una dintre plângerile cele mai frecvente ale membrilor noi de la grupul meu de Al-Anon este aceea că nu ştiu să îşi asculte vocea interioară. Cei mai mulţi susţin pur şi simplu că nu o au. Eu sunt, dacă îmi permiteţi un mic paradox, un fel de purtător de cuvânt al lipsei vocei mele interioare. Din punctul meu de vedere, mă înscriu în rândul oamenilor handicapaţi de voce interioară, aşa cum există oameni handicapaţi de o mână sau de un picior.

Sinceră să fiu, nici nu înţeleg prea bine cum stă treaba cu vocea interioară. Adică ar trebui să fie aşa, ca un fel de halucinaţie auditivă? Ca un îngeraş şi un drăcuşor care se ceartă înăuntrul meu? Ca un vacarm poate sau, dimpotrivă, ca o linişte de peisaj montan? Cărţile de self-help nu sunt de nici un ajutor în privinţa asta.

De exemplu, nu pricep de ce am atâtea întrebări şi, când mi le adresez, regăsesc nu un răspuns, ci doar ecoul aceleiaşi întrebări:
– Să plec?
– Să plec????? Mi se răspunde, parcă mai intens şi mai nelinştit.

Mă enervează la culme membrii mai vechi din Al-Anon care zâmbesc cu doar un colţ de gură care ne aud pe noi, lipsiţii de voce interioară. Au învăţat să fie delicaţi, aşa că nu ne râd în faţă. Ne privesc cu privirea aceea senină, de invidiat, la care am impresia că eu nu am să ajung niciodată, şi ne spun ca un disc stricat: “Veţi înţelege”.

Astăzi cred că am dobânit un milimetru de înţelegere.

M-am aşteptat ca vocea mea interioară să fie ca un extraterestru care-mi dezvăluie tehnologii secrete. Dar dacă, în loc de răspunsuri şi informaţii, vocea mea interioară îmi vorbeşte de fapt prin întrebări?

– Să plec?
– Să plec???? Mi se aude vocea…

Poate că răspunsul nu constă în ceva ce să îmi fie şoptit în ureche. Poate că vocea îmi transmite că este treaba mea să fac în aşa fel încât să aflu care este răspunsul la întrebările importante, că este datoria mea faţă de mine “să plec”, măcar să văd ce se întâmplă.

Poate că adevărata mea greşeală a fost să mă aştept ca ceva din mine să facă tot felul de calcule complicate şi să îmi indice soluţia perfectă, un curs al acţiunii care să îmi garanteze că nu am să eşuez. Dar uit mereu că aşa ceva nu există.

Atunci când îmi pun aceeaşi întrebare, la nesfârşit (de vreo şapte-opt ani, în cazul meu), poate că este cazul să recunosc acea întrebare ca un ţipăt al vocii mele interioare. Şi cred că este adevărat, ca la un examen: atunci când înţelegi întrebarea, răspunsul este pe 90% evident.

semnatura_sara_mic

Advertisements