Bine, recunosc. Devin moale ca o omletă când vine vorba de Jocurile Olimpice. Sunt unul dintre acei spectatori, care, în loc să mănânce seminţe şi să înjure mult, se trezeşte lăcrimând când se ridică un steag pentru medalia de aur, al unui stat care nici măcar nu este al lui, al unui sportiv de care n-a auzit niciodată, pentru un sport de care nu-i pasă, cum ar fi badmintonul sau aruncarea discului sau judo. Mie mi se pare pur şi simplu frumos să reuşeşti.

Anul acesta am urmărit altfel Jocurile Olimpice. Mă uit nu doar pentru spectacol, ci pentru multele lucuri pe care le pot învăţa despre cum se poate trăi o viaţă.

Nu există decât limitele pe care ţi le creezi tu. Există o imagine care face înconjurul lumii, a atletului fără picioare care a alergat în cursa de 400m. Oscar Pistorius este un alergător sud-african, cu ambele picioare amputate, care şi-a dorit, a muncit şi a reuşit să se califice într-una din cele mai dificile probe ale olimpiadei. Exemplul lui de ambiţie este cel mai cunoscut, dar nu este singurul. Trăgătorul cu arcul orb, alergătorul la marton care curăţă toalete, oameni care au înfrânt probabilităţile, opiniile celorlalţi şi orice alte obstacole apărute în faţa lor. Puteţi citi mai multe poveşti inspiraţionale aici.

Dacă este prea uşor, ai greşit bătălia. Cred că sportivii reuşesc nu pentru că este uşor, ci pentru că se luptă din greu. Eu una mă trezesc atât de des plângându-mă despre cât de dificile sunt de făcut lucrurile – şi când spun asta mă refer la cât de greu este să fac sarmale sau cât greu îmi vine să le spun prietenilor ce gânesc. Când ascult poveştile celor de pe podium, nimeni nu vorbeşte despre cât de uşor a fost. Se vorbeşte în schimb despre cât de dimineaţă se trezesc ca să lucreze pentru scopul lor, ce diete dure urmează, cât de greu le-a fost să piardă şi să se ridice din nou, câte sacrificii au făcut încă din copilărie. Nu spun că orice trebuie să fie o bătălie, doar că dificultatea face parte din regulile jocului şi că nu trebuie să îi permitem să ne declare înfrânţi.

Frica de eşec opreşte bucuria încercării. La fiecare sport olimpic, cea mai grea probă mi se pare cea de a te prezenta sub ochii a mii şi zeci de mii de oameni, cu nimic altceva decât ce ştii să faci. Mă gândesc la toate lucrurile pe care am renunţat să le fac de teama ridicolului, a eşuării şi mai ales din frica de a fi compătimită. Mă gândesc la obsesia de a ţine secrete ţelurile mele adevărate, ca să nu trăiesc în văzul tuturor umilirea de a nu le putea îndeplini. Dacă oricare dintre cei prezenţi la Olimpiadă ar fi procedat la fel ca mine, nu ar mai fi ajuns acolo. Au curajul să spună cu voce tare că îşi doresc medalia de aur, iar înaintea încercărilor de care le este frică cer ajutorul publicului. Uneori reuşesc, alteori nu, dar nimeni nu se dizolvă de ruşine aşa cum îmi închipui eu că aş face eu în faţa unei ratări. În cazul eşecului, cei mai mulţi regretă că nu au câştigat, dar nimeni, absolut nici unul dintre ei, nu declară că îi pare rău că a încercat.

Nimic nu se termină până se termină. Lucrurile pot să meargă bine, dar pot să meargă şi rău. Poţi să ai o zi bună sau o zi proastă, poţi să câştigi jumătate din război, apoi să pierzi fulgerător, dar singurul mod prin care eşecul este garantat este să renunţi. Am văzut sportivi plecând de pe ultima poziţie şi ajungând pe prima şi am asistat la meciuri care păreau jucate din primele minute şi întoarse, prin simpla încăpăţânare de a nu renunţa.

Ocupă-te 100% de jumătatea ta. Unii sportivi au Biblia cu ei, alţii trebuie să asculte melodia preferată înainte de probă, alţii poartă aceiaşi papuci pe care i-au avut când au câştigat într-o ediţie precedentă sau au un ritual neschimbat sau meditează cu privirea fixă. Cu toţii ştiu că rezultatul final nu va depinde doar de ei, ci şi tot felul de lucruri în faţa cărora sunt neputincioşi – ceilalţi sportivi, publicul, atmosfera, noroc, energii sau sprijin divin dacă sunt mai spirituali. Ce mai au în comun este că asta nu îi opreşte niciodată să facă tot ce le stă în putere pentru a obţine victoria. Până la urmă, tot ce putem face este să dăm ce e mai bun din noi şi să sperăm că este suficient.

Dacă suntem norocoşi, la fel ca Oscar Pistorius, suficientul nostru poate face istorie pentru alţii. Dacă nu, măcar să putem purta acea conversaţie, să spunem acel NU, să avem curajul să ne arătăm vulnerabilitatea acelei persoane, să spunem acel “Te iubesc” care ne înfricoşează, să începem acel lucru despre care ieri spuneam că îl facem mâine. Asta ar trebui să fie suficient.

semnatura_sara_mic

Advertisements