Nu mai ţin minte dacă v-am spus sau nu unul dintre citatele mele preferate:

“Dacă vrei să nu mai fii călcat în picioare ca un preş, ridică-te de jos”.

Haideţi să vă povestesc o situaţie destul de tipică din viaţa mea. Trebuie să fac ceva sub presiunea timpului, “din scurt”. Acel “ceva” nu este foarte complicat, dar rezultatul trebuie repede-repede. Lucrez febril şi concentrat şi simt cum muşchii corpului îmi sunt încordaţi de parcă aş face cursa de 100 m garduri – şi nu un document Word. Un ceas imaginar cu secundar îmi ticăie deasupra capului, ca la desene animate. Cumva, în fiecare zi, TOTUL depinde de rezolvarea acelei urgenţe, iar posibilitatea unei CATASTROFE dacă nu reuşesc îmi atârnă şi ea deasupra capului, ca o ghilotină – nu din desene animate, ci din filme cu capete tăiate.

 Repede. Ieri. Urgent. Se cere de sus. Trebuie făcut. Hai că ştiu că tu poţi.

Când sunt în priză şi destinul companiei / lumii / universului pare că ţine doar de cât de repede pot să mă mişc, nu îmi prea pun întrebări. De exemplu, nu mă întreb a cui treabă o fac, de fapt. Nu mă întreb de ce timpul pus la dispoziţie nu a putut fi unul rezonabil. Nu mă întreb “ce este atât de urgent”, la urma, urmei.

 În schimb, după ce s-a consumat faptul, ştiu să mă plâng. Explic oricui mă ascultă cât de călcată în picioare sunt. Mă uit la degetele mele, le ridic unul câte unul şi număr nedreptăţile. Mă revolt, dar doar în faţa celor la fel de loviţi ca şi mine.

 Şi absolut niciodată nu m-am întrebat “totuşi, cum am ajuns eu în mijlocul furtunii”?

 Dacă tot mă întreb singură, îmi răspund singură:  am ajuns mergând pe propriile picioare.

 Noi, codependenţii, nu suntem victime, decât în măsura în care îi lăsăm pe alţii să ne trateze de sus. Ne putem îmbogăţi uşor vocabularul cu câteva expresii revoluţionare, cum ar fi: “nu este treaba mea”, “din păcate, am alte priorităţi”, “mi-am programat altceva, voi rezolva după ce mă eliberez”. Putem să ne stabilim limite, chiar dacă altora le-ar plăcea să nu le avem. Ne putem revolta, putem refuza politicos. Putem şi să acceptăm ceea ce ni se întâmplă, dar să decidem să facem câţiva paşi pentru a corecta situaţia.

Nu suntem cu mâinile legate şi nu suntem nici fără voce. Nu suntem la pământ, nu suntem lipsiţi de orice putere.

Când alţii ne pun la pământ, nu este nevoie să (ne) plângem şi să rămânem acolo. Ridicatul de jos intră în categoria “dă-mi curajul să schimb ceea ce pot”.

Dacă tot este să facem ceva “Repede. Ieri. Urgent. Se cere de Sus. Trebuie .”, măcar acel ceva să fie o schimbare curajoasă în noi înşine.

 Hai că ştiu că tu poţi.

semnatura_sara_mic

Advertisements