Este unul dintre acele paradoxuri minunate ale vieţii – să te simţi mai puternic, mai curajos exact în momentele în care te dezvălui mai vulnerabil.

De când eram în şcoala generală mă simţeam mai aparte decât alţi copii. Şi nu în acel sens de “eu am să schimb lumea într-o zi”, ci într-un sens care mă făcea să mă simt tristă, chiar în mijlocul bucuriei. Tăceam mai mult. Mă uitam mai mult pe geam. După încheierea conversaţiilor, mă gândeam ore în şir la replicile potrivite pe care le trânteam apoi cu plăcere sadică – doar în mintea mea.

Nu cred că ştia nimeni pe atunci că tatăl meu era un băutor înrăit de alcool şi nici nu îmi băteam capul să îmi compar familia cu a altora. Copiii nu se preocupă de astfel de lucruri. Dar uneori, în toiul jocurilor, mă opream şi mă uitam la ceilaţi şi cumva simţeam că nu fac parte din lumea lor.

Se chema singurătate, dar pe mine nu mă învăţase încă nimeni lucrul ăsta.

I-am cunoscut de atunci toate nuanţele şi toate gusturile. Am fost singură, în camera mea, aşteptând trezirea din beţie. Am fost singură să îmi vizitez tatăl bolnav. Am fost singură în grupul meu de prieteni, în timp ce cântam şi dansam şi râdeam cu gura până la urechi. Am fost singură într-un cuplu de doi, ceea ce a fost mai rău decât să fiu singură de una singură. Am fost de una singură în vacanţe, şi m-am simţit tot singură în vacanţele exuberante cu amici de-ai mei, când se râdea prea tare, se cheltuia prea mult, se făceau poze prea studiate.

Am înţeles că singurătatea nu este o chestiune de context. O iau cu mine şi o port fidel, ca pe o pelerină de ploaie, chiar şi în cele mai însorite zile. E ca şi cum m-aş uita cu jind spre toţi oamenii care se bucură de căldură în timp ce eu stau pregătită: dacă plouă?

Am ajuns să cred că singurătatea nu are nici o legătură cu câţi oameni sunt în jurul meu. Ci doar cu numărul de oameni în jurul cărora decid eu să fiu.

Din când în când, în general la Al-Anon, recunosc. “Ce faci?”, sunt întrebată. Şi-l evit pe “Bine” şi răspund “Sunt singură.”

Şi atunci se întâmplă miracolul. Mi se răspunde “Şi eu.” Şi apoi, ca un ecou: “şi eu”, “şi eu”, “şi eu”.

Este unul dintre acele paradoxuri minunate ale vieţii – să te simţi mai puternic, mai curajos exact în momentele în care te dezvălui mai vulnerabil.

Este suficient să îmi dau jos pelerina de ploaie care mă apără, ca să descopăr că este de fapt o barieră. Şi doar aşa – o oră, două, câteva zile, până mi se face din nou frică – pot să nu mai fiu, în sfârşit, singură.

semnatura_sara_mic

Advertisements