Ploaia înainte să cadă este titlul unei cărţi pe care nu am citit-o. Nu îi cunosc înţelesul din roman, dar eu l-aş folosi în felul următor:

Îmi place să îmi închipui un oraş, cu oamenii lui care se claxonează şi vânzătorii care fură la preţ, cu un parc prin care ţipă şi aleargă copii, cu studenţi care aglomerează metroul la ora şase când ies de la cursuri şi soţi care conversează cu ranchiună despre viitorul divorţ. Îmi place să îmi închipui toată viaţa care curge minut cu minut în momentele acelea dinainte de ploaie. Când totul este normal, dar nu chiar, pentru că toată lumea ştie că urmează să plouă.

 Mă simt “normală” în felul acesta de nenumărate ori. Pot să iau decizii tranşante la serviciu sau să citesc o carte în parc sau să fac fotografii clişeu în faţa obiectivelor turistice şi să intru într-un ritm în care aproape uit că sunt codependentă. Uneori chiar stau şi mă întreb cum de am ajuns să îmi lipesc adjectivul ăsta pe frunte, când iată mănânc de la McDonalds ca toată lumea şi ştiu să spun bancuri şi pot să mă văd cu prietenele după serviciu şi să mă plâng de management. Nu asta este normalitatea?

Şi ţin foarte mult la momentele astea, în care totul este bine. Mi-e bine să mă simt în rând cu lumea. Şi uneori, cam aşa cum îmi închipuiam că poate de  data asta tata chiar se lasă de băut, uneori strâng pumnii şi mă gândesc că, totuşi, poate, poate, poate nu o să mai revină niciodată codependenţa.

Dar apoi mereu se întâmplă ceva. Momentele în care totul se întâmplă firesc sunt doar ceva ce precedă întâmplării.

 Şi în felul ăsta, totul devine o codependenţă înainte să cadă.

semnatura_sara_mic

Advertisements