Se spune că în miezul fiecărei galaxii, inclusiv a noastră, se găsește o gaură neagră. Gaura neagră este un fel de sfâșietură în țesătura universului în care cade orice se aproprie prea tare.

Mă întreb uneori dacă același lucru nu este adevărat și pentru mine. Mă simt de parcă în chiar centrul meu ar exista o gaură neagră, care se comportă exact așa cum descriu manualele de fizică. Începe cu un gând sau cu câte o frică, apoi începe să atragă altele, mai multe, pe care le ciocnește și le comprimă până când se fac mici și grele ca o bilă de fier care atârnă greu în interior. Apoi începe să mănânce orice altceva există în jurul ei – speranțe, amintiri frumoase, logica, rațiunea – până când înghite tot. Atunci simt că trebuie să mă ridic în secunda aceea de unde sunt și să plec în altă parte, unde să pot să nu fiu eu.

Așa simt eu codependența, în zilele ei cele mai banale.

Poate că sunt un pic mai norocoasă decât adevărata materie care cade în gaura neagră, pentru că am momente când îmi pot reveni cu o simplă respirație. După atât de mult timp petrecut să aflu cum pot ieși din codependență, am realizat că este suficient să respir. Îmi amintesc cine sunt, cum mă cheamă, care sunt lucrurile care mă fac să fiu eu și mă acopăr cu un fel de siguranță a faptului că sunt deja completă și că găsesc în mine însămi tot ce îmi trebuie. Este singurul sentiment care nu se lasă înghițit de nimic.

Din păcate, acest sentiment mă vizitează cam rar. În cele mai multe cazuri, tot ce îmi rămâne de făcut este să mă consolez cu gândul că orice gaură neagră are în jur o frumoasă galaxie.

semnatura_sara_mic

Advertisements