am găsit astăzi printre comentarii rătăcite în spam unul care mă întreba “de ce mă uit la viața mea cu lupa?”.

adevărul este că nimic nu arată bine când îl pui la microscop. totul e plin de crăpături sau de peri lipicioși sau de alte chestii oribile pe care mi-aș fi dorit să nu știu că există lângă mine.

așa că probabil să-mi despic fiecare zi în patru nu este o idee prea bună. totuși continui să o fac din mai multe motive:

  • am trăit foarte mult timp preocupându-mă excesiv de viața altora, așa încât ăsta este timpul în care îmi permit să exagerez ocupându-mă de a mea
  • eu știu că în vederea de ansamblu arată totul bine, dar eu nu trăiesc “în ansamblu”; inima îmi măsoară secundele cu bătăile ei, și nu îmi oferă un tablou general al ultimelor luni; cu gândurile nu mă războiesc doar așa, din an în Paști, ci în fiecare zi și în fiecare minut.
  • și în sfârșit, pentru că m-aș minți foarte tare. atunci când mă uit în urmă, poate la poze în care râdeam de parcă viața mea ar fi fost un balet pe un norișor pufos, ar fi ușor să îmi pară rău de “vremurile de atunci”, așa cum unora le pare rău după copilărie. m-ar face să mă simt ca și cum pe atunci știam ceva ce acum nu mai știu. din acest motiv mă întorc des la însemnările mele de sub lupă ale zilei în care am făcut fotografia și știu că era și pe-atunci la fel de greu ca și acum
Este foarte posibil să greșesc în felul în care mă abordez pe mine. Poate ar trebui să îmi construiesc un hamac mental și să mă tolănesc în el de fiecare dată când îmi vine să îmi privesc viața prea de-aproape. Poate greșesc. Dar măcar să greșesc cu minuțiozitate.

semnatura_sara_mic

Advertisements