Citisem undeva că nu poţi începe să te vindeci până ce nu iubeşti în totalitate ceea ce este în neregulă cu tine. Mi s-a părut o aberaţie: cum adică să iubesc ceea ce îmi face rău? Ce înseamnă să iubesc toate apucăturile de care mi-aş dori să mă scutur ca un câine ud?

Tot la fel de revoltată am fost când, mai târziu, mi s-a sugerat că orice problemă, orice incovenient şi chiar orice suferinţă au fost provocate, într-un anumit plan, chiar de mine şi că scopul acestor evenimente de viaţa mea ar fi să mă ajute. Îmi rămânea să descopăr doar cum.

Ce prostie, m-am gândit.
Ba chiar m-am înfuriat. Cum îşi permite cineva să îmi spună că eu îmi doresc să îmi fie rău? Ce este bine în a-mi fi rău? NI-MIC.

Corect? Corect!

Mai mult artificial, am căutat să găsesc partea bună în a fi codependent şi am găsit chiar o mulţime de aspecte pozitive.

În ciuda unor argumente foarte convingătoare, nu izbuteam totuşi să-mi iubesc din tot sufletul codependenţa şi să îi fiu recunoscătoare că m-a ajutat cu ceva. Viaţa mea îmi părea defectă. Nu exista nici un motiv suficient de bun să iubesc exact elementul care m-a făcut să intru în derivă, dar continuau să îmi răsune în urechi nişte vorbe înţelepte, al căror adevăr îl simţeam, chiar dacă raţiunea mea nu era de acord cu ele: ceea ce există rău în viaţa noastră există pentru a ne feri de altceva şi mai îngrozitor, nişte frici mult mai mari cărora mintea noastră este convinsă că nu are cum să le facă faţă. Caută frica, priveşte-o în ochi şi de-abia atunci vei înţelege că nu mai eşti un copil mic şi că poţi să o depăşeşti. Şi tot atunci vei înţelege că mereu ai încercat să alegi răul mai mic şi ceea ce pare o suferinţă s-ar putea să te fi protejat într-un mod mai greu de intuit. (pentru explicaţii mult mai competente ale acestor idei, puteţi citi cărţile lui Lise Bourbeau)

Mă plimbam ieri prin apartamentul meu în sus şi în jos, fără chef de nimic. Sincer, am o mulţime de treabă pentru că totul stagnează, iar eu nu mă simt în stare să fac nimic tocmai din cauză că văd că totul stagnează. Senzaţia este cumplită: inutilitate, combinată cu lipsă de scop şi de sens, frică de a începe orice, anxietate prezentă în orice gând şi orice gest. Aştept să îmi apară o lumină, să simt ceva bun în mine. Să fiu şi eu ca toţi oamenii care sunt convinşi că au un suflet, pe lângă minte. Să îmi găsesc pasiunea şi bucuria de a trăi. Să simt. Altceva decât durerea de picioare de la prea mult mers agitat prin casă.

Aproape că m-am oprit cu ambele picioare în aer: asta era.

Exact senzaţia asta, de gol, de frică, de neputinţă, fix asta era ceea ce am încercat să nu simt ani la rândul. Era răul mai mare de care mă ferisem atât de mult timp, uitându-mă la alţii în loc să mă uit la mine. Codependenţa este o reţetă atât de bună să scapi de tine însuţi… Te preocupă mereu ce face altcineva, orice ai păţi este vina altora, a societăţii, a lui Obama sau a lui Dumnezeu. Te zbaţi să îi ajuţi pe cei din jurul tău şi gândurile despre propria persoană, propria valoare şi propriul sens al existenţei sunt împinse mereu în jos, cu pumnii, sub pretextul că a te gândi la tine înseamnă egoism.

Codependenţa mi-a fost tot timpul un înveliş pufos deasupra pustiului care exista în mine. De-abia acum, că l-am jupuit de pe mine zi de zi, pot în sfârşit să mă privesc aşa cum sunt şi să trăiesc sentimentul cumplit de a nu şti cine sunt.

Este greu şi îmi dau seama că, datorită codependenţei am fost ferită toată viaţa de situaţia de a-i face faţă. Îi mulţumesc pentru asta din suflet şi o iubesc. De asemenea, ţin să o anunţ că avea dreptate şi că îmi este greu, dar că nu îmi este nu imposibil.

semnatura_sara_mic