De-abia acum înțeleg zâmbetul terapistei mele în urmă cu trei ani.

– Spune-mi mai multe despre tine.
– În general eu sunt veselă. Veselă și bine-dispusă și îmi place foarte mult că pot să îi fac pe oamenii de lângă mine să se simtă bine, să râdă.
– Tot timpul? sprânceană ridicată
– Nu TOT timpul. Problema e că am uneori așa niște stări, mă apucă un fel de… disperare. Și sunt tristă. Și nașpa, știi? Antisocială. Nu are chef nimeni să stea cu mine atunci când sunt așa.
– Și care este scopul tău? întrebare capcană
– Păi, să fiu mereu Sara aia veselă, asta vreau. Să fiu veselă și să-i fac pe ceilalți să se simtă bine. TOT timpul.
Zâmbet

Și acum să vă explic.

Trebuie să vă mărturisesc că încă de când am început să – zic eu – îmi tratez codependența am trăit aproape într-o spaimă continuă. Mă schimb vizibil și nu întotdeauna mi se pare că ar fi în bine.

Am zile întregi în care mă uit în urmă, la viața mea cea dinainte, la zâmbetele din fotografii, la toate lucrurile pe care le făceam cu ușurință (pentru alții) și mă întreb dacă nu cumva îmi era mai bine decât acum.

Acum mă simt mai tot timpul ca o zdreanță a persoanei care am fost. Cariera, viața personală, banii – toate stau pe loc, în zilele bune în care nu o iau la vale. Am devenit, pe drumul ăsta al recuperării, o persoană extrem de serioasă și tăcută și am momente în care până și eu mă mir din ce nimicuri pot să mă irit și să răbufnesc.

Nu mă mai grăbesc să îi judec pe alții, dar asta mă face extrem de plictisitoare la țigară, acolo unde se schimbă micile bârfe. Mă uit cu atenție asupra situațiilor și decid cât de mult pot controla eu din situație și acolo unde mi se pare că m-aș agita degeaba mă opresc – și atunci frizez indiferența. Am grijă să nu mă mai voluntariez să duc la bun sfârșit treburile altora și îi las să trăiască pe deplin responsabilitatea lucrurilor la care s-au angajat, iar asta mă face să fiu o foarte morocănoasă colegă.

Închipuiți-vă schimbarea: de la o ființă mereu gata de o tumbă pentru a face cuiva pe plac la o persoană care spune “Nu” și nu se mai aruncă cu capul înainte în orice proiect.

Am prieteni buni care îmi spun că nu mă mai recunosc și de fiecare dată când le aud reproșul din glas îmi vine să mă lepăd de noua mea personalitate ca de o piele bronzată temporar. La ce îmi folosește dacă râd mai puțin? Dacă prietenii mei mă iubesc mai puțin? Dacă simt că trăiesc mai puțin și că toate îmi merg rău? La ce îmi folosește tot efortul ăsta de a-mi învinge codepenența?

Fără să îmi dau seama, primisem răspunsul în fiecare zi din ultimii trei ani. Știți rugăciunea de seninătate?

“Doamne, dă-mi seninătatea să accept ceea ce nu pot schimba
Curajul să schimb ceea ce pot
Și înțelepciunea să le deosebesc.”

Fusesem atât de ocupată să mă descurc bine la capitolul “seninătate” încât uitasem complet de partea de “curaj”. Pentru ce este nevoie de curaj, la urma urmei? Pentru toate lucrurile de mai sus: ai nevoie de curaj să înfrângi dezamăgirea celor care te cunoșteau altfel, să îți înfrângi propria frică de a fi altfel și, mai ales, să riști să pierzi afecțiunea aceea cu greu câștigată din codependență în schimbul dreptului de a fi tu însuți.

Și dacă am de ales între a fi eu însămi – din când în când antipatică, supărată și încruntată – sau a fi o (altă) persoană mereu bine dispusă, atunci am nevoie de imensul curaj de a alege varianta A.

Acesta este lucrul pe care terapista mea îl știa de la prima noastră întâlnire și motivul pentru care a zâmbit când a auzit că vreau să fiu permanent veselă. Era echivalentul cu a munci 24/24 pentru a câștiga iubirea celorlalți.

Astăzi înțeleg și eu și, trei ani mai târziu, îmi permit să zâmbesc.

semnatura_sara_mic

Advertisements