Sunt bună prietenă cu un băiețel care are sub un an și învață să meargă. Deocamdată, nu se pricepe foarte bine, dar compensează prin entuziasm. După câțiva metri, acoperiți cu repeziciune se prăbușește în brațele mamei, incapabil să se oprească prin forțe proprii. Când cade din picioare, ne privește cu o mutră simpatică și atât de lipsită de orice frustrare sau nervozitate, încât am devenit fana lui numărul unu.

Îmi doresc, din tot sufletul, să îmi tratez propriile căderi ca prietenul meu de un anișor.

Ce înseamnă, de fapt, o “cădere”? Este un termen folosit mult în terapia dependențelor care înseamnă să îți reiei un obicei prost. Prima țigară, după câțiva ani de lăsat de fumat; un pahar, mereu doar acest singur pahar, în cazul alcoolicilor sau, în cazul codependenților să revii la o atitudine mai veche spre care știi că nu e bine să te întorci.

Unul dintre cele mai proaste obiceiuri ale mele era faptul că trebuia să știu. Să știu cu siguranță unde este X, ce face Y, despre ce au vorbit între ei și cum mă afectează asta pe mine. Este adevărat, sunt lucruri pe care le învățăm din copilărie ca să pară că viața conține mai puțin necunoscute – mama se ducea să-l caute pe tate prin crâșme ca să-l vadă cu ochii ei și să știe. Dar codependența este ceva ce a răspândit nevoia asta, ca o molimă, spre alți oameni. Spre iubiți, prieteni, colegi.

Mi-a fost greu să mă împac cu gândul că oamenii decid singuri cât de mult se dezvăluie în fața mea. Mi se părea semn de neprietenie sau chiar dușmănie să nu mi se povestească tot. Așa că, timp de câțiva ani, am luptat împotriva nevoii de a ști tot așa cum alcoolicii se luptă cu nevoia de a bea un pahar.

Let go and let God. Live and let live – două slogane aproape intraductibile în limba română, pe care le-am spus de sute de ori în capul meu ca să mă opresc din a-mi băga nasul unde nu-mi fierbe oala.

“Căderea” am avut-o săptămâna trecută, când a TREBUIT să știu. A fost o experiență atât de ciudată, încât îmi vine aproape să o asociez cu o ieșire din corp, deși nu a fost nici o bucățică de paranormal implicată. Ce ciudat este să fii conștientă că nu trebuie să faci ceva, dar totuși să faci. Cât de străină mi-am părut mie însămi în timp ce mintea mea făcea calcule și croia modalități în care puteam să aflu. Cât de clar s-a văzut urâtul din mine scos la lumina zilei de acolo de unde fusese ascuns atât de mult timp.

Partea cea mai grea la o cădere este fix capacitatea de a te vedea clar în acele momente și de a ști cât de mult greșești. Iar rușinea și vinovăția te copleșesc instant și devii pe loc cel mai aspru judecător al tău.

Și ce este de făcut “după”? Am plâns, o bucată. Mi-am făcut mii de reproșuri că nu am învățat nimic, o altă bucată. Am încercat să mă încurajez, dar totul a sunat atât de fals în capul meu încât am lăsat-o baltă.

Până la urmă, m-am împăcat cu gândul că pot fie să mă opresc pentru totdeauna, fie să mă ridic și să merg mai departe pe drumul pe care l-am început. Până la urmă, ce s-ar întâmpla dacă un copil, atunci când învață să meargă, ar decide după doar câteva căzături că nu va putea păși niciodată pe forțe proprii?

Revenim deci la Pasul 1.

semnatura_sara_mic

Advertisements