Nu am fost niciodată la circ, să intru în camera aceea a oglinzilor şi să mă văd schimonosită în toate felurile amuzante sau hidoase. Dar dacă aţi fost vreodată sau aţi văzut efectul acesta în vreun film, atunci să ştiţi că exact aşa mă simt: ca şi cum îmi văd zeci de imagini distorsionate ale propriei persoane şi nu reuşesc să mă văd niciodată pe mine, cea din mijloc.

Cred că felul în care un codependent nu se poate vedea clar pe sine este unul dintre lucrurile cel mai greu de explicat, de înţeles şi de acceptat în toată această experienţă. E ca şi cum am vedea mereu tot felul de imagini ale propriei persoane, fără să reuşim niciodată să spunem care dintre ele este cea adevărată.

Fac tot felul de exerciţii de autocunoaştere şi unul dintre ele mi-a adresat astăzi o întâmplare simplă: “Care crezi că este cea mai vizibilă calitate a ta pentru ceilalţi?” Am răspuns fără să clipesc: disponibilitatea. Sunt gata mereu să ajut, să explic, să îmi las baltă treburile ca să le pot termina pe ale altora.

Pe măsură ce scriam entuziastă răspunsul acesta, mi-am dat seama că de fapt, starea spre care tânjeam era exact opusul – în weekend, în timpul meu liber fac tot ce pot să devin indisponibilă. Nu vreau să ies în oraş, nici să merg la film, nici la cumpărături, nici să port conversaţii prea adânci, ci doar să mă bucur de timpul acesta proaspăt câştigat pentru mine însămi. Să stau şi să mor de plictiseală, dar măcar să fiu eu şi cu mine, fără să ne întrerupă nimeni.

M-am uitat mai atent la cele două răspunsuri, de parcă m-aş fi uitat spre malurile unei prăpăstii. Era evident că nu puteam fi în ambele părţi deodată: ori eram disponibilă, ori nu. Aş putea accepta că uneori sunt într-o parte, alteori mă regăsesc pe cealaltă parte, dar asta nu îmi răspunde la întrebarea simplă: cum sunt când sunt eu însămi?

Nu este oare o nebunie să nu îţi poţi răspunde la o întrebare atât de alb şi negru?

De fapt, poate fi şi mai rău: să ai două răspunsuri deodată şi să nu ştii care este vocea adevărată şi care este vocea falsă. Vedeţi, pe de o parte, bunul simţ îmi spune că sunt o persoană în general de treabă şi deloc retrasă. Pe de altă parte, mai există o voce în mine pe care o ascult de când sunt mică şi care îmi este mai familiară decât cei mai buni prieteni ai mei. Este vocea care îmi însoţeşte toate gândurile şi pe care aş porecli-o “I know better”; pentru că orice mi-ar spune cineva despre mine, mai ales de bine, ea este cea care trage concluzia “las’ că ştiu eu mai bine”. Poate că nu ar trebui să îi dau crezare, dar ne cunoaştem de atât de mult timp, îmi vine greu să cred că m-ar minţi. Şi, în plus, dacă nu este ea vocea mea, atunci de ce nu mai aud nimic altceva în plus?

Cam aşa arată o conversaţie obişnuită din capul meu – o minge de ping-pong între tot felul de versiuni ale mele. Tot citesc despre “eul adevărat” al altor oameni şi nu reuşesc să îmi închipui cum ar fi să ştii răspunsul la toate întrebările despre propria persoană. Şi-mi mai închipui cum ar fi răspuns un codependent la întrebarea din Scrisoarea a Treia:
– Tu eşti, Mircea?
– Păăăi, hmmm, chiar aşa, oare sunt eu însumi sau altcineva?

semnatura_sara_mic

Advertisements