Nu credeam să o zic vreodată: îndoiala îşi are avantajele ei.

Am fost întotdeauna invidioasă pe oamenii care ştiau ce vor, repede, înainte chiar să se termine întrebarea. Ştiţi întrebările cu răspunsuri multiple? Oamenii siguri pe ei nici nu mai aşteaptă să audă opţiunile, ci sunt capabili să indice cu precizie exact răspunsul care li se potriveşte cel mai bine ca pe un gol trimis impecabil de la mijlocul terenului.

Eu nu sunt aşa. Alegerile sunt agonii. Unul dintre primele lucruri pe care am învăţat să le fac pentru a ieşi din codependenţă a fost să mă întreb “ce vreau eu?”, în loc să mă las ghidată de pilotul automat al dorinţelor celorlalţi. Şocul a fost să descopăr că nu ştiu – ori nu ştiu să mă întreb, ori nu ştiu să mă ascult.

Cine nu a stat într-o linişte perfectă pentru a putea pipăi mental tot felul de opţiuni şi variante de alegeri fără a-şi putea da seama pe care dintre ele o preferă nu ştie ce este îndoiala. Este trompeta încă unei bătălii pierdute în lupta de a te descoperi. Este îngrozitoare.

Am ajuns totuşi să o apreciez, citind bloguri şi cărţi de dezvoltare personală. Aici, totul se petrece la imperativ: renunta la etichete! iartă şi vei fi fericit! concentrează-ţi puterea gândului şi toate dorinţele ţi se vor îndeplini!!! disciplinează-ţi mintea să trimită vibraţii pozitive, care se vor materializa! Nu contest credinţele sau ideile din spatele acestor declamaţii, ci doar atmosfera de lipsă de îndoială pe care o promovează.

Terapie prin cristale, exerciţii pentru descuierea emisferei dreapte, vindecare pe calea viselor, metode de descoperire a fiinţei luminoase, descrieri detaliate despre cum trebuie să ierţi – orice este prezentat ca soluţie miraculoasă îmi provoacă alergie.

Poate de aceea şedinţele mele preferate din Al-Anon au loc atunci când cineva îşi povesteşte îndoielile şi problemele. Un cerc de oameni întregi începem să dăm din cap – ne-am recunoscut în problemă, în nelinişti, în tortura domoală a incertitudinii. Şi de-abia atunci, datorită vulnerabilităţii noastre ieşită din ascunzătoare, ne simţim din nou oameni, din nou parte a unui grup şi din nou mai curajoşi.

Până la urmă, cred că îndoiala e ca frica, dacă nu cumva vor fi rude directe: important nu este să nu o simţi sau să te prefaci că nu ar fi acolo, ci să o priveşti în ochi şi să reuşeşti totuşi să treci mai departe.

Sau nu? Nu ştiu. O să vedem.

semnatura_sara_mic

Advertisements