“Dacă te ridici de o singură dată în plus faţă de câte ori cazi, vei reuşi”, spune un proverb chinezesc.

Noi, codependenţii, cădem de multe ori. De fapt, a trebuit să inventăm un alt sens pentru cuvântul “a cădea” – nu e vorba de genunchi loviţi sau entorse, ci de a “greşi”. Greşim mult, greşim des şi parcă acum este mult mai frustrant, pentru că ne putem da seama că greşim chiar în secunda în care facem acel lucru şi nu ne putem opri.

Nu este foarte diferit, cred, de ceea ce simte un alcoolic care ridică un pahar după câteva luni după ce s-a oprit din băut şi simte, în acel moment, ce înseamnă cu adevărat neputinţa, irelevanţa voinţei, chiar şi în faţa propriei persoane.

Acesta este şi motivul pentru care le numim “căderi”. Într-o cădere, există un moment în care eşti la marginea prăpastiei şi poţi încă decide dacă să faci un pas în faţă sau să rămâi unde eşti. Dar odată ce gravitaţia a pus stăpânire pe tine, nu mai este nimic de făcut. Cazi, cazi, cazi, până ce te loveşti de pământ.

Am ajuns la pământ nu de puţine ori. Uneori simt că răul de-abia începe acolo: începe să mă apese vina, sentimentul de nereuşită, dezamăgirea, frustrările. Din nou? Iar nu am învăţat nimic? Mi-am irosit toţi anii ăştia doar ca să fac aceeaşi greşeală de începător? Chiar nu am să mă mai repar nicioadată?

Eu una, dau vina pe aroganţa mea. După perioade lungi în care îmi merge bine, parcă încep să pun sub semnul întrebării tot ce ştiu despre codependenţă. Poate toate cărţile greşesc, poate că eu sunt mai şmecheră decât toţi doctorii care au cercetat problema asta şi toţi pacienţii care au trecut prin asta. Poate că de data asta chiar am reuşit să mă repar. Poate că poţi să te vindeci din codependenţă aşa cum treci de controlul la paşapoarte: după ce ai trecut de linie eşti în siguranţă, nu se mai poate întâmpla nimic. Poate că am reuşit să păcălesc viaţa.

Nu am păcălit pe nimeni. Am reuşit doar, în cădere, în tristeţe, în depresie să mai adaug ceva la restul oalelor sparte: iluziile mele.

Oricui mă întreabă îi spun că e în regulă să greşeşti. Ştiu asta. Toate sinapsele neuronilor mei ştiu asta. Toate reţetele de a trăi fericit îmi spun asta: nu începi să te simţi mai bine până când nu ai să te accepţi pe tine atunci când te simţi rău. După atâţia ani de trăit “strâmb”, este imposibil să învăţ să trăiesc “drept” deodată – este inevitabil să greşesc.

Desigur, aşa cum oricine care a avut o cădere ştie deja, nu SIMT asta. Simt doar ruşine, neputinţă, frustrare, nerăbdare, iar toate sfaturile pe care le-am dat altora mi se par inutile şi nerelevante. Să mă ridic, auzi… ce ridicol. Mai bine mă duc la culcare !

Miracolul adevărat se întâmplă de-abia a doua zi dimineaţă, când mă trezesc şi mă ridic, la propriu, din pat. Şi de-abia după ce fac asta pot vedea că nu a fost câtuşi de puţin o cădere, ci doar un mic ocol. Cărarea e acolo unde am lăsat-o şi mă grăbesc înapoi să-mi continui drumul.

semnatura_sara_mic

Advertisements