Ochii sclipesc, colţurile gurii se arcuiesc singure spre urechi. Dau replici pe care nu ştiu de unde le scot, de parcă aş fi devenit subit mai inteligentă, sunt drăguţă, super-drăguţă, drăguţă ca o bomboană cu caramel. Şi de ce? Pentru că sunt pre-îndrăgostită (adică nu chiar-chiar, ci pe drum spre destinaţie).

Dacă-mi semănaţi câtuşi de puţin, sunteţi nişte persoane adorabile atunci când vă îndrăgostiţi. Râdeţi mai mult şi fără să vreţi, sunteţi spirituale, interesante, deschise şi misterioase în acelaşi timp şi, măcar în momentele de flirt şi totul pare să meargă de minune. Aţi observat cum astrele se aliniază deodată şi totul merge perfect pentru o săptămână – două până la câteva luni?

M-am întrebat deseori ce se întâmplă în acea perioadă de început a unei relaţii în care totul merge bine? Dacă trăsăturile codependenţei mele (nevoia constantă de atenţie, lipsa de încredere în sine, nesiguranţă, lipicieala extremă de cealaltă persoană) îmi cariază atât de tare orice relaţie, de ce totul merge atât de bine la început?

Cu ocazia noilor mele sclipiri din ochi, am ocazia perfectă să aflu răspunsul.

În fazele de început ale unei relaţii, tot ce au de oferit codependenţii este foarte apreciat. Atenţia permanentă pentru celălalt, de exemplu, generozitatea fără limite, capitularea fără ifose în faţa cerinţelor celuilalt sunt toate defecte de care încercăm să ne descotorsim, cu greu, timp de ani buni. Dar în acest context sunt calităţi de apreciat. De-abia în fazele mai târzii ale relaţiei, atunci când celălalt are nevoie de independenţă şi îşi doreşte să fie el însuşi, de-abia atunci toate simptomele codependenţei devin problematice.

Mai mult de-atât, într-o seară în care stăteam întinsă pe pat, incapabilă să nu zâmbesc, m-am oprit să-mi scanez mintea euforică. De ce eram aşa de fericită? Sunt în continuare singură, cariera nu are aripile pe care le visam în urmă cu cinci ani, despre sănătate v-aş spune dar nu m-am verificat de mult timp – cu alte cuvinte, viaţa nu mi se schimbase defel, la nivel practic. Şi totuşi zâmbeam, fix înainte să adorm, de parcă tocmai aş fi câştigat Premiul Nobel.

Adevărul este că zâmbetele şi fercirea provin cu totul din propriile gânduri. Când mi-am privit mintea, am constantat un lucru surprinzător: nu am găsit nici măcar un firicel de gând negativ. Visele, fanteziile, amintirile de peste zi, îmbrăcate într-o auroră de optimism, nu lăsau nici un pic de loc pentru altceva. Nici resentimente, nici gânduri furioase, nici măcar un pic de îndoială – nici o gaură neagră care să-mi înghită toate bucuriile.

Nu tot timpul îmi pare rău că sunt codependentă. Îmi place cine sunt atunci când mă îndrăgostesc şi acum ştiu de ce – pentru că mi se şterg, măcar pentru un timp, toate îndoielile şi toate anxietăţile. Pentru că nu mă mai îndoiesc de mine şi nu mi se face frică, din cinci în cinci minute, de faptul că cineva mă va cunoaşte cu adevărat şi mă va părăsi, speriat de ce vede.

Ar fi frumos să locuiesc în starea asta permanent, dar ştiu că nu e nici posibil, nici sănătos. Sper totuşi să găsesc o modalitate să îmi pot păstra măcar resturi de încredere, optimism şi generozitate, să mă aştepte în interiorul meu şi când mi se va termina euforia.

semnatura_sara_mic

Advertisements