Deşi n-am suferit niciodată biologia, mă declar o mare fană a bacteriilor. În primul rând, pentru că au supravieţuit de la începuturile vieţii şi nu le-a dărâmat nici Epoca de Gheaţă, nici cutremurul din Japonia. Apoi, pentru că se adaptează, nu comentează: aţi auzit vreodată de vreo adunătură de bacterii care să facă grevă împotriva cercetătorilor care vor să inventeze un antibiotic mai bun şi le strică mediul de business? Nu. Bacteriile privesc realitatea faţă-în-faţă şi se întreabă: asta fiind situaţia, ce aş putea face mai bun decât să-mi plâng de milă? Şi pentru că sunt deştepte, găsesc mereu un răspuns, se adaptează, evoluează şi acuşi medicul meu de familie s-ar putea să nu mai aibă ce antibiotic să-mi prescrie, că bacteriile mele se fac imune la orice.

Dar cel mai mult şi mai mult îmi place la bacterii peretele. Peretele celular a fost, la vremea lui, o invenţie fantastică şi încă mă mir cum de, poftim, după vreo două miliarde de ani, încă nu pot să-mi însuşesc pe deplin, pentru propria persoană această invenţie. Peretele celular a fost cele care a individualizat fiecare bacterie, a făcut ca Bacteria Mona să fie diferită de Bacteria Viorica. Ba mai mult, peretele este cel care permite să treacă doar ce-i folositor spre interiorul bacteriei şi expulzează deşeurile; datorită peretelui său, bacteria are un echilibru al ei, netulburat şi nepăsător la tot felul de vitregisme din afara sa.

Şi dacă unei bacterii îi este atât de simplu, mie de îmi este atât de greu? A-ţi păstra cu maximă grijă echilibrul interior este un principiu natural prezent peste tot. Şi totuşi, când vine vorba despre suflet, despre spiritualitate, tind să uit că există un echilibru al meu şi să intru rapid în orice vârtej pe care îl întâlnesc în cale. De câte ori nu-mi vine să le spun celorlalţi “m-ai făcut să mă simt prost”, “mă faci să mă simt vinovată”, “îmi doresc să te fac fericit”. Dar în felul ăsta ignor faptul că nu e treaba lumii să-mi asigure mie o linişte interioară călduţă, ci responsabilitatea mea să-mi port de grijă. “Peretele” sufletului meu trebuie să mă ajute să filtrez pe cine las să intre înăuntru, să selectez cu grijă ce anume cred despre mine însămi şi căror evenimente din exterior le permit să mă dea peste cap. Iar dacă găsesc ceva urât în mine, tot peretele ar fi cel care mi-ar da posibilitatea să deschid acea uşă pe care urâtul să plece.

Nu, nu ar fi o barieră. Nici un zid de piatră. Pereţii bacteriilor sunt foarte deştepţi: primesc mereu informaţii din mediu şi ajută astfel bacteria să ştie ce are de făcut ca să-şi păstreze echilibrul interior. Acesta este unul din motivele pentru care bacteriile nu sunt niciodată “in denial” si evoluează permanent. Sunt destul de convinsă că şi în domeniul mai lipsit de graniţe al sufletului, talentul echilibrului interior va fi tot o chestiune de evoluţie, dacă nu darwinistă, măcar spirituală.

semnatura_sara_mic

Advertisements