Cred că orice codependent trece printr-o fază de ipohondrie, cu singura diferenţă că nu îi este frică de germeni, de viruşi, de curent, ci de toate defectele psihice pe care şi le poate închipui.

Citesc despre lucrurile prin care trec, acoperită de senzaţia că sunt cel mai “de manual” caz posibil. Apoi aflu termeni noi, cum ar fi “schimbări de dispoziţii” sau “frică de intimitate” şi mi se pare deodată că mă identific cu ele. În felul acesta, lista diagnosticelor pe care mi le aplic singură devine din ce în ce mai lungă şi mai greu de înfruntat. Mă simt adeseori ca o maşină căreia mecanicul, pe măsură ce îi inspectează mai îndeaproape mecanismele, îi tot găseşte defecte până când costul reparaţiilor devine mai mare decât a cumpăra o maşină nouă.

Lista lucrurilor pe care simt că trebuie să le rezolv mă covârşeşte zilnic: relaţia cu mama, gândurile mele negative, lipsa de energie care mă scufundă şi mai adânc într-o stare vegetativă pe care o urăsc, spiritul critic, seriozitatea prea mare, incapacitatea de a accepta părerile celorlaţi şi multe, multe altele. Numai enumerându-le, mă simt depăşită.

Şi ce fac? De cele mai multe ori nimic, mă descurajez. Alteori realizez că inclusiv ipohondria asta, senzaţia că sufăr de toate simptomele posibile, este în sine un simptom şi îl descurajez, aşa cum îmi descurajez fricile.

Astăzi am descurajat-o scriind despre ea. Sper că dacă o arăt cu degetul să i se facă ruşine sub privirile voastre şi să se dizolve repede şi să mă lase în pace, cu o singură problemă de rezolvat pe zi.

semnatura_sara_mic

Advertisements