Ţin minte şi astăzi prima zi în care am mers pe o bicletă mare. Eram pe o stardă largă, picioarele îmi tremurau pe pedale, ghidonul mi se zvârcolea în stânga şi dreapta şi-mi părea fizic imposibil ca vreodată acea bicicletă să capete vreun echilibru. Din fericire, tata era în spatele meu şi mă ţinea cu mâna de şa şi asta mi-a dat curajul să pedalez în continuare. Am început să ţin o direcţie, apoi să cobor cu bicicleta de-a lungul străzii în timp ce tata alerga în spatele meu ţinindu-mi şaua şi eu ţipam, cu ochii direct în faţă: “Uite, tata, merg pe bicicletă. vezi?”

Numai că la un moment dat n-am mai auzit nici un răspuns. Când am întors capul, mi-am văzut tatăl mulţi metri în spate, uitându-se la mine. Mersesem singură o bună bucată de drum.

În afară de mersul pe bicicletă, în viaţă am în general nevoie de garanţii. Am nevoie să fiu 100% sigură că oamenii de lângă mine nu mă vor părăsi şi, dacă nu aş fi considerată nebună, i-aş pune probabil să semneze şi un contract; pe de o parte, asta m-a făcut să-mi fie frică mereu de faptul că îi voi pierde. Apoi, recent, mi-am dat seama că asta este doar o frică şi că până la urmă au rămas cu toţii lângă mine şi mă iubesc, în ciuda ciudăţeniilor mele. Mi-a fost bine, am putut trăi câteva luni eliberată de suspiciune şi anxietate şi am putut iubi fără frică.

Dar am impresia că am avansat cumva la nivelul doi. Dintr-o suflare, mi-a fost răpită garanţia aceea pe care eram atât de bucuroasă că o descoperisem; “nu mai pot face asta, nu pot să o iau de la capăt”, m-am gândit imediat. Dar apoi, ca şi cum aş fi auzit o voce – deşi eu nu aud niciodată voci de alea înţelepete şi atotştiutoare şi interioare: “Ia să vedem, dar AŞA, poţi să iubeşti?”

Aşa că în loc să în loc să las bicicleta jos şi să plâng încerc să pedalez spre idealul acela de iubire necondiţionată.

semnatura_sara_mic

Advertisements