Cam de vreo lună eram mândra posesoare a unei seninătăţi ca la carte. Făceam bine pentru că aşa aveam chef, zâmbeam pentru că nu vedeam nici un motiv bine întemeiat ca să nu, ignoram răutăţi cu o simplă clipire din ochi pur şi simplu pentru că nu voiam să-mi consum neuronii pe ele şi trăiam, zi de zi, detaşarea aceea pe care nimeni nu ştie să o descrie prea bine.

Dacă s-ar fi dat medalii pentru asta, aşa cum primesc alcoolicii, pe a mea ar fi scris “fericită de o lună”. Cu singura diferenţă că, aşa cum se întâmplă cu toate lucrurile bune din viaţă, nu mi-am dat seama că o am decât atunci când am pierdut-o.

M-am certat cu un prieten drag. Iar eu când mă cert nu pot să fac lucrul ăsta pe loc, trebuie să privesc cu lupa fiecare frază, apoi trebuie să-mi cercetez interiorul cu atenţie, să-mi văd argumentele, să elimin tendinţele spre văicăreală şi în final să formulez o “poziţie oficială”. Aşa că certurile mele nu se încheie niciodată atunci când se termină, ci după vreo două sau trei zile când în sfârşit aflu ce replică aş fi vrut să dau. Mic defect de codependenţă.

M-am certat deci cu un prieten, iar a doua zi dimineaţă, cât mă spălam pe dinţi, mă certam în continuare cu el. Mi-am oprit periuţa pe dinţii de jos şi mi-am zis “Hopaaa, a trecut ceva timp de când nu am mai făcut asta”. De-abia atunci am realizat cât de calmă fusesem timp de o lună.

Îmi aud prietenii de la Al Anon vorbind deseori despre cum simt ei că “iar o iau razna”, dacă lipsesc mult timp de la întâlniri. În sfârşit, o problemă pe care nu o aveam, pentru că eu mă simţeam mai tot timpul “razna”, aşa că experienţa de a mă simţi bine şi apoi iar prost nu avea nici o relevanţă pentru mine (ăsta era unul dintre avantajele de mă simţi mereu prost).

De asta asta însă am simţit pe pielea mea. Certurile imaginare au continuat şi cât mi-am făcut patul şi cât mi-am căutat şosetele, şi cât mi-am băut cafeaua şi cât am încercat să mă gândesc la altceva. Nimic nu funcţiona. Mă simţeam de parcă aş fi împins tot timpul o piatră la deal şi acuma, că mi se părea mai uşoară, mă împingea ea înapoi. Lunecam înapoi.

Poate vă întrebaţi cum am făcut să mă opresc. Habar n-am. Cred doar că a fost important să îmi dau seama de reacţiile mele, pentru că în general codependenţii tind să reacţioneze în mod automat şi să nu-şi mai pună semne de întrebare asupra sănătăţii gândurilor. Mi-a fost suficient să îmi dau seama că fusesem “senină”, că nu mai eram şi că mă simţisem prea bine în acea lună pentru a arunca totul pe geam după o ceartă.

Aşa că am apucat frumos piatra şi am pornit din nou la deal.

semnatura_sara_mic

Advertisements