aşteptarea. modul vâscos în care trec secundele atunci când aşteptăm pe cineva care nu mai vine

certurile. sunt pe sistemul “prepaid”, le-am derulat cu grijă de zeci de ori în minte, doar pentru că aveam impresia că urma o ceartă. ne-am înarmat cu cele mai bune argumente, am scenografiat modul articulat în care aveam să le prezentăm, aveam să primim un răspuns şi aveam să fim şocaţi de impertinenţa lui. “cum? tu vorbeşti? tu care…” şi apoi aveam o ridicare exersată a vocii, ne exprimam şi mai tăios, şi mai necruţător. aşa că atunci când în viaţa reală apare o situaţie care vag se intersectează cu ceea ce ne-am închipuit, nu mai stăm pe gânduri, ne certăm. Şi poate nu e momentul, şi poate nu e pretextul care trebuie şi cumva deodată toate ideile care ni se prezentau aranjate cu o ordine de cristal ne ies din gât cu totul altfel. “nu, nu asta voiam să spun”. şi cumva, nici un argument nu este bun şi persoana din faţa noastră ne demonstrează clar, geometric, că nu avem dreptate, iar necruţarea pe care ne-am fi dorit-o pentru noi pare acum atât de nesuportat încât încheiem cu “bine, ai dreptate”, pe acel ton care sugerează că nu are dreptate, şi că ne-a rănit, şi că suferim şi că în principiu are o fire mişelească pentru că ne-a călcat în picioare atât de tare pe cât a făcut-o. apoi îşi cere iertare şi ne urăşte pentru că trebuie să ne ceară iertare, iar noi ne bucurăm un pic că avem din nou ceva de dat şi spunem “nu, stai liniştit, n-ai greşit cu nimic” şi suntem generoase, cât înăuntru încă dor cuvintele.

grijile. nu ştiu procesul chimic sau fizic sau spiritual prin care timpul se poate transforma din ceva vesel şi minunat într-o chinuitoare înşiruire de griji. iniţial, ne îngrijorăm pentru o problemă mai mare (a avut un accident), apoi pentru posibilitatea unei probleme mari (ar putea avea un accident), apoi pentru momentele în care nu se întâmplă nimic (acum e bine, dar oare cât va mai ţine?), apoi pentru orice semn că ceva nu este în regulă (şi-a lăsat cheile de la maşină aici, oare asta înseamnă că…?), apoi vedem peste tot semne (astăzi a băut mai puţină apă, oare nu…?), apoi aşteptăm încordaţi sosirea următorului semn, apoi, înainte să ne dăm bine seama, întreaga zi, întreaga viaţă, de dimineaţă până seara, a ajuns o înşiruire de catastrofe, posibile catastrofe sau prevestiri de catastrofe, întrerupte de mici pauze în care încercăm să privim totul raţional şi să ne calmăm dar pur şi simplu până şi atunci există ceva, un băzâit intens, un murmur interior, o acumulare de sentimente fără substanţă undeva în plămâni, care ne spune “nu. nu e în regulă. ceva nu este în regulă”

semnatura_sara_mic

Din seria “ce nu imi place la codependenţă”.

Advertisements