Una dintre cele mai supărătoare manifestări ale codependenţei este să nu ştiu ce simt. Înainte de a înţelege ce se întâmplă cu mine, asta nu reprezenta un incovenient prea mare. Puteam să închid ochii noaptea şi să mă gândesc, înainte de a mă cuprinde somnul, la ceea ce simţeau alţii pentru mine, la ceea ce greşeau alţii, la ceea ce alţii nu înţelegeau cum să facă.

Trei ani mai târziu, existenţa mi-a devenit un pic mai complicată. Trebuie să închid ochii seara şi să aflu ce simt eu, unde am greşit eu, care sunt lucrurile pe care nu le înţeleg.

Când deschid orice carte de self-help, de dezvoltare persoanală, de încredere în sine, de cură de nefericire, oricare şi peste tot veţi găsi îndemnul acesta: fă ceea ce simţi. Dar nimeni nu îmi explică ce să fac ca să aflu cum mă simţi. Îmi închipui că e ca şi cum ar trebui să învăţ acum să îmi folosesc corzile vocale, în ce manual aş putea găsi instrucţiuni pentru asta?

Fac deseori exerciţiul de a sta liniştită şi a-mi urmări stările. Aşa cum există oameni care, atunci când simt obiectivul unui aparat de fotografiat îndreptat asupra lor, îşi opresc cursul gesturilor naturale şi se plasează o postură în care să apară bine sau interesanţi, aşa am impresia că se aranjează sentimentele mele atunci când încerc să le observ. Zâmbesc frumos la poză şi răspund politicos “Noi suntem bine, mulţumim, dumneavoastră?”

Iubesc? Urăsc? Îmi doresc cu adevărat asta? Mi-e frică sau e doar nenorocita de anxietate care face ceaţă în jurul ei şi nu-mi dă voie să văd nimic altceva în jur? Mă doare cu adevărat sau vreau să impresionez pe cineva cu lacrimile mele? Sunt încântată de idee sau doar cred că sunt mai interesantă aşa?

În faţa unor astfel de întrebări, am impresia că sentimentele mele încep să se agite ca nişte bomboane M&M isterice şi să urle, până când tot ce pot auzi este un bâzâit intens şi neuniform din care se distinge doar “nu ştiu”.

semnatura_sara_mic

Advertisements