De când am aflat că sunt codependentă şi cum se comportă un codependent, am câteva pretenţii de la mine. Una dintre ele este faptul că, o dată ce recunosc câte un comportament din ăsta de plantă agăţătoare sau de plângăcioasă, nu mai am nici o scuză să nu-i fac HARŞTI.

Câteva exemple:

sunt tristă pentru că am impresia că Ionel e cam rece cu mine? Mi se aprinde imediat beculeţul pe care scrie “codependenţă” şi fac HARŞTI – trebuie să fiu veselă.

îmi vine să mă plâng la nesfârşit că şeful meu este cel mai demotivant om din lume, că nu ştie să mă aprecieze şi că din cauza lui nu-mi mai vine să fac nimic… din nou, îmi pâlpâie un semn de avertizare, îmi aduc aminte că atunci când îmi place ceea ce fac nu am nevoie de nici un cuvânt bun din partea nimănui, deci HARŞTI, ce-i cu atâta victimizare, Sara treci la treabă!

când mi se vâră pe sub piele câte vreun resentiment faţă de părinţi, deschid cărticica în care scrie faptul că nu are nici un rost să mai acuzăm trecutul, că trebuie să iertăm şi să acceptăm, îmi zic că nu-i a bună cu resentimentele astea, Sara trebuie să ierţi, las-o mai uşor cu nervii, şi fac şi acolo HARŞTI.

Până acum admirabil, mai puţin faptul că HARŞTIUL ăsta nu prea funcţionează. Da, ştiu că sunt codependentă, ştiu să îmi recunosc comportamentele acestea în mine şi atunci de ce mai clocotesc atât de puternic în mine toate sentimentele astea?

Se întâmplă să am atunci ceea ce colegii mei de codependenţă numesc “căderi”. De exemplu, mi se întâmplă să devin plângăcioasă şi să-i acuz pe cei din jurul meu că sunt răi cu mine, că mă ignoră şi că mă rănesc. Sau mi se întâmplă să ţip. Sau să dau replici tăioase pe cale ierarhică şi să ameninţ cu demisia, doar pentru a-mi muşca buzele două minute mai târziu. Victimă, furie reprimată, impulsivitate – câteva dintre plăgile urâte care se ascund sub chipul binevoitor şi săritor al codependenţei. Nimic nu mi se pare mai descurajant decât să îmi iasă la suprafaţă. După astfel de momente, mă supăr atât de tare pe mine, încât mi se pare că toată munca mi-a fost în zadar.

Mi-a trebuit un an (tot anul acesta) de încercări disperate de a fi “ne-codependentă” pentru a-mi aduce aminte un adevăr simplu: până când nu învăţ să mă iubesc în ciuda şi cu tot cu codependenţa mea şi toate tinichelele zdrăngănitoare ce o urmează, degeaba încerc să mă vindec.

Atunci când încerc să îmi ascund resentimentele, furia, gelozia sau orice alte rănile îmi doresc să semăn cu fiinţa perfectă “de manual” care trebuie să fie perfect echilibrată, neataşată şi cu izvor de fericire în interior. De asemenea, asta înseamnă că încerc să par invulnerabilă.

Am avut surpriza ca după una dintre “căderile” mele, în care m-am declarat şi rănită, şi trădată, şi ignorată, şi singură, şi dezamăgită lucrurile să se schimbe dramatic în bine. “Stai un pic, lucrurile nu funcţionează aşa”, m-am gândit. “Ce am făcut, iar am manipulat?” Nu manipulasem. Doar aşezasem pe masă nişte sentimente de care nu eram mândră, dar le-am recunoscut ca fiind ale mele şi am încercat din răsputeri să nu mă urăsc pentru asta.

Iar a recunoaşte că te doare şi că eşti rănit şi că ţi-e greu cere uneori mai mult curaj decât a zâmbi netulburat în faţa unei dureri.

A-ţi mărturisi deschis gelozia şi posesivitatea te lasă mult mai vulnerabil şi mai sincer în faţa celuilalt decât încercările disperate de a nu emite nici o pretenţie asupra celuilalt, de a-l lăsa să-şi trăiască viaţa conform propriilor alegeri – Live and let live.

A-ţi da voie să nu poţi, uneori, să fii senin cred că este ceva la fel de greu de dobândit ca seninătatea. Şi poate singura cale.

semnatura_sara_mic

Advertisements