Pe vremea când tiparul color era încă ceva spectaculos pentru o revistă sau un ziar, apăreau din când în când în publicaţiile mai proaste imagini decalate: conturul era într-o parte, culorile, murdare, erau ieşite din el, doar un pic, dar suficient de observabil. Uneori, mă simt chiar aşa: că există un contur al meu, sigur, ferm şi real, doar că eu sunt de fiecare dată doar un pic defazată faţă de el. Este ca şi cum existenţa mea de zi cu zi s-ar desfăşura în afara lui şi, din cauza asta, este lipsită de orice linişte, într-o continuă tânjeală de a ajunge înapoi, în graniţa conturului.

Dar să explic mai bine ce înseamnă conturul acesta pentru mine. Conturul este o stare teoretică a mea în care mi-e bine, sunt sigură pe mine şi ştiu exact ce am de făcut. De fapt, nu este o stare complet teoretică, ci mai degrabă una pe care nu o pot face să existe în prezent. Pentru că altfel, aşa cum povesteam într-o însemnare din urmă, există momente în care mă pot uita în trecut, şi, oricât de tulbure ar fi fost atunci, să îmi dau seama că am ieşit cu bine din el. Agitaţia, emoţiile copleştioare, sfârşeala, drama, anxietatea, au fost degeaba, pentru că totul s-a întâmplat într-o aşa ordine a lucrurilor încât drumul mai departe de acel moment m-a adus unde trebuia să fiu. Acesta este modul prin care se manifesta teoretica eu, care ştie că iese cu bine din toate. Tot această teoretică eu ştie că nu există nici o situaţie atât de gravă încât să nu poată fi rezolvată (o ştie din experienţă), ştie că găseşte prieteni oriunde merge, ştie că există un firesc al lucrurilor şi un scop al vieţii şi poate vedea cum se îndreaptă cu paşi mici spre el.

Problema este că dacă vreau să trăiesc în conturul acestei cunoaşteri, a acestei siguranţe, nu pot. Pentru că prezenta eu, cea care scrie acum, gândeşte acum, plânge acum sau râde acum, este altceva. Este o fiinţă alcătuită din întrebări şi incertitudini şi multe frici. Mă ambalez că ajung cu întârziere la serviciu, îmi fac griji că am uitat să cumpăr hârtie igienică, sunt înspăimântată că i-am zis ceva ce nu trebuia unei prietene, mă cred imposibil de iubit. Şi chiar dacă ştiu, sunt convinsă că la doar cinci minute, cinci zile sau cinci ani am să mă pot uita în urmă să-mi zic “uite, dom’le, m-am agitat degeaba”, tot nu reuşesc să ajung în pielea acelei teoretice eu, care poate vedea în orice un sens.

Şi de multe ori pe zi, când mi se pare că o întrezăresc şi alerg după ea, o pierd cu doar câţiva centimetri, de parcă tocmai mi s-au închis uşile tramvaiului în nas şi a plecat din staţie.

semnatura_sara_mic

Advertisements