Unul dintre păcatele ţinerii unui jurnal este că îmi vine să scriu în el doar când supărată. În zilele calme, exerciţiul acesta de a nota ce se întâmplă îşi pierde din importanţă. Şi asta pentru că bucuriile, de cele mai multe ori, vin din lucruri care par atât de mărunte şi de fireşti în comparaţie cu supărările alea care sunt mereu grele, mereu nesfârşite şi acoperă cu egoism tot orizontul. Bucuriile sunt ca bomboanele cip, colorate şi mici mici, care au un gust fantastic împreună, nu le prea acorzi atenţie individual.

Şi totuşi. Ca să nu mă uit în urmă şi să îmi spun că am trecut printr-un calvar continuu, trebuie să mărturisesc că am şi zile bune. Sau să le spun mai bine zile normale, fără nici o dramă.

În zilele în care nu am pâclă în faţa ochilor, îmi dau seama că aşa ceva nu există. Ba, mai mult, nu îmi doresc să fiu ca nimeni; nu pot să “rezolv” viaţa după reţeta găsită de alţii. Da, funcţionează pentru ei, dar nu şi pentru mine. Mi-ar conveni de minune, de exemplu, să fiu o ferventă credincioasă în Dumnezeu, dar nu sunt. Sau, mai bine, ar fi excelent să îi cred pe cuvânt pe autorii Secretului şi să funcţionez de dimineaţă până seara pe bază de afirmaţii pozitive (vreau o maşină, merit o maşină, deci aştept materializarea maşinii). La celălalt capăt, nu mi-ar displăcea prea tare să nu cred decât atomi, electroni, orbitali şi legea gravitaţiei, logică imperturbabilă, silogisme atent construite, dar nici atât de ataşată raţionalului nu sunt.

Sunt undeva la mijloc, un loc nici cu credinţă, nici fără credinţă, un loc în care pot să mă minunez de o melodie, de o frază scrisă minunat, de o veveriţă sau de prieteni, mi se întâmplă tot felul de… cum să le zic “sincronicităţi”… dar de aici până la a vedea o forţă nevăzută care le veghează pe toate, ştiu eu… cam strâmb din nas. Mă tot bălăcesc în apa asta călduţă a nesiguranţei şi a întrebărilor şi din când în când arunc un ochi în grădina celorlalţi, invidios (cum altfel, când e vorba de “capra vecinului?”) pentru neclintirea credinţei sau necredinţei lor.

Ei bine, în zilele obişnuite, mi-e bine acolo unde sunt. Am momente de sfioasă dragoste cu mine însămi, ajung să îmi placă până şi ciudăţenii de-ale mele; nu mă mai cutremur că nu sunt atât de zen X sau atât de bună prietenă ca Y. Mă mulţumesc să fiu eu. Renunţ să mai devin copilul adoptiv al Dumnezeului altcuiva şi îl caut răbdătoare pe al meu în lucrurile care îmi aduc bucurie.

semnatura_sara_mic

Advertisements