“Should I stay or should I go?” Pentru mulţi, este o melodie frumoasă din anii ’80. Pentru mine, o întrebare pe care o frământ în mine de mult, mult timp. Să rămân sau să plec?

Îmi pun această întrebare de vreo câţiva ani, perioadă în care trăiesc într-o situaţie numai bună pentru codependenţa mea. În câteva cuvinte, serviciul mă forţează să îmi petrec aproximativ opt ore în fiecare zi cu persoana pe care o iubesc şi care nu mă iubeşte. Pe de o parte, este chinuitor: se îndrăgosteşte sub ochii mei, reuşeşte să meargă mai departe sub ochii mei, este fericit sau este nefericit, este rece sau prietenos, blând sau nemilos, chiar sub privirea mea, în fiecare zi. Iar eu, cu tot ce am învăţat despre comportamentele codependente, nu mă pot abţine să nu îl ţin sub observaţie şi să nu mă bucur atunci când suntem apropiaţi sau să paralizez atunci când îmi pare că relaţia este stricată pentru totdeauna. Partea bună a acestui coşmar este aceeaşi de mai sus, numai că văzută din perspectiva paharului plin: îmi pot petrece o bună parte a vieţii în faţa (nu lângă) persoanei pe care o iubesc, mă pot hrăni din ceea ce este frumos în relaţia noastră şi, în acelaşi timp, pot face toate eforturile din lume să nu mai codependentă.

Ştiu cum arată asta dinafară. Nebunie curată. De ce rămân? De ce nu plec? Sunt întrebările pe care mi le pun şi eu, aproape minut de minut, cât mintea îmi ţipă “nu mai rezist !! pleacă! ”

Ca de obicei, în căutarea răspunsului, fac acelaşi păcat pe care îl are orice codependent: încearcă să găsească soluţia perfectă. Vreau o garanţie că iau decizia bună, că fac ceea ce trebuie, conform planului meu de viaţă sau al Universului sau pur şi simplu al fericirii mele. Mai ales că în ultimul timp sunt atât de atentă să aflu ce anume vrea să mă înveţe viaţa într-o situaţie sau alta, încât, cel puţin în situaţia asta, mintea mi se opreşte aici: ce este? care este lecţia? Poftim, vreau să ies la tablă şi să răspund. Care este întrebarea?

Poate că viaţa vrea să mă înveţe să stau. Nu este deloc prima dată când sunt prinsă în propria capcană a unei vieţi în care cel iubit îmi este atât de aproape încât nu pot să plec pur şi simplu. Mereu a fost fie un coleg de şcoală, de serviciu sau de cămin, astfel încât niciodată nu am putut să spun “Dragule, îmi pare rău, încheiem lucrurile aici.” Poate că faptul că mă regăsesc, din nou şi din nou, în acelaşi tipar de situaţie, este felul prin care trebuie să învăţ să accept cu seninătate lucrurile care sunt în faţa mea, fără să vreau să fug, fără să mă zbat, fără să urlu de durere că nu le pot schimba.

Dar poate că nu. Poate că ceea ce fac eu nu este altceva decât încercarea unui codependent de a încerca la nesfârşit să repare o situaţie sau să rezolve o problemă. Ştim cu toţii: codependenţii nu se dau bătuţi. TREBUIE să găsească o modalitate prin care să repare lumea din jurul lor. Poate că este timpul să renunţ, să mă gândesc că dacă îmi este atât de greu să suport situaţia înseamnă că acesta este gradul meu de recuperare în momentul de faţă, că nu pot accepta cu seninătate ceea ce este în faţa mea şi că, în loc să mai fac exerciţii din astea de elasticitate ale acceptării, să fac ceea ce este cel mai bine pentru mine şi să plec.

Pur şi simplu nu ştiu. Şi nu simt.

Aşa că, în ciuda faptului că de obicei însemnările pe care le încep cu o întrebare le închei cu un răspuns, de data asta am să rămân la aceeaşi întrebare. Should I stay or should I go?

semnatura_sara_mic

Advertisements