Am o seară de făcut paşi prin casă. Pentru că e mică, o termin repede şi în puţin timp ameţesc. Aşa că trebuie să mă opresc, din mers şi din gânduri, şi să găsesc altceva mai bun de făcut.

Se spune că lupta cu sine este cea mai grea dintre toate. A mea aşa se dă: cu paşi prin casă, înainte, înapoi, şi multe multe gânduri, pe care nu pot să le opresc nici măcar dacă îmi duc mâinile în dreptul capului sau îmi lipesc fruntea de podea, aşa cum am văzut prin filme. Ele continuă să fie în mintea mea şi să mă umple până la refuz, până când singurul lucru sănătos de făcut este să vin aici şi să le revărs în scris.

Mi-e greu şi am obosit.

Dar până la urmă, aşa zic de fiecare dată când ştiu că trebuie să intru în luptă. Că îmi este greu şi că am obosit. Uneori, nici nu-mi dau bine seama dacă am început vreodată această luptă, pentru că în loc să ies la atac, eu oftez şi mă vaiet.

Încerc să îmi transform paşii prin casă în “Pasul 1: am acceptat că…”, “Pasul 2: am ajuns la hotărârea…”, “Pasul 3: Mi-am predat…”

Pot? Nu chiar. În mintea mea, supravieţuirea mi-o simt legată de iubirea unei singure persoane, iar gândul ăsta îmi pare la fel de concret ca podeaua pe care calc şi mâinile pe care mi le frământ. E mintea mea şi ştiu că trebuie să îi declar război, dar este noapte, mi-am terminat şi serviciul, şi vorbitul la mobil cu prietenii, şi mersul la cumpărături, privitul la televizor, noutăţile de pe Facebook, s-au terminat toate şi m-au lăsat singură cu mintea mea.

“Asta este între mine şi mine”.

semnatura_sara_mic

Advertisements