“Negarea” este unul dintre acele concepte pe care l-am auzit de la prima sesiune de terapie până la ultima. Este un mecanism de apărare, adică un lucru pe care îl fac mai mult sau mai puţin conştient pentru a nu suferi. Dintre toate metodele ingenioase pe care le-a inventat mintea, acesta mi se pare de departe cel mai periculos, pentru că are, din fabricaţie, o mantie de invizibilitate care îl ţine ascuns faţă de propria persoană.

Asta m-a făcut ca mult timp să fiu foarte sigură că eu nu folosesc negarea. Vedeţi, mie îmi place să cred că sunt o fiinţă foarte analitică, că pot să văd până în fibra unui raţionament sau a unei judecăţi, că realitatea nu are cum să-mi ascundă niciodată nimic. Negarea era o chestiune pentru cei mai fraieri. Cum să nu-ţi dai seama că te minţi? Eu, una, nu neg niciodată nimic, mi se pare o prostie.

De vreo câţiva ani mă lupt cu o relaţie care pur şi simplu “nu-mi iese”. Oricine altcineva ar fi renunţat după o lună sau două, dar nu şi eu. Cum să dau bir cu fugiţii când este doar un pic mai greu? Eu am rămas pe poziţii şi am încercat din răsputeri să o repar, iar micile episoade de succes, măsurate în zile, îmi dădeau suficientă forţă cât să mă lupt încă vreo câteva luni. Lupta însemna, în primul rând, că eram mereu nemulţumită: că lucrurile nu mai sunt cum au fost; că lucrurile nu sunt cum ar putea fi – doar toată lumea ne spune că suntem “potriviţi în stele”; că ne depărtăm din ce în ce mai mult (din cauza lui); că ne purtăm nefiresc; că nici măcar nu mai avem ce vorbi.

Credeţi-mă pe cuvânt, să negi totul nu este deloc o chestie uşoară. Un praşutist care cade liber are de-a face atât cu gravitaţia, cât şi cu o forţă de rezistenţă a aerului care creşte, creşte, creşte, cu cât el cade mai repede. Negarea face acelaşi lucru: cu cât sunt mai multe lucruri pe care vrei să le negi, cu atât ai nevoie de o energie mai mare, şi mai mare până când ajunge insuportabil de mare.

Să negi totul este o chestie aproape artistică. Înseamnă să plângi că lucrurile nu mai sunt cum erau, să încerci să refaci totul aşa cum era şi, ajunsă în centrul situaţiei, să realizezi că lucrurile nu mai sunt cum erau şi să începi să plângi pentru asta. Înseamnă să plângi că lucrurile nu sunt cum ar putea să fie, să te lupţi să creezi contextul potrivi, cu oamenii potriviţi, cu locurile potrivite şi, ajunsă acolo, să ţi se frângă inima pentru că, în continuare, lucrurile nu sunt cum ar putea să fie.

Înţelegeţi ce povestesc? Înseamnă să începi să topeşti fier, să îl baţi, să îl îndoi până când arată ca o capcană perfectă, după care să-ţi strecori nevinovat piciorul între dinţii capcanei după care să te plângi că te doare.

Negarea m-a dus mereu exact în acele situaţii în care sufeream mai mult. Iar acolo, în mijlocul ei, aveam impresia că văd lucrurile cu claritate – ce a fost, ce trebuia să fie. Niciodată nu vedeam ce este.

Am fost o norocoasă. Pentru câteva momente, negarea mea şi-a dat jos mantia invizibilă din faţa propriei minţi. Nu pot să vă doresc decât să fiţi la fel de norocoşi: să accepţi realitatea, oricât de neconvenabilă, doare mult mai puţin decât lupta cu ea.

semnatura_sara_mic

Advertisements