Unul dintre momentele mele comice preferate este cel din Mr. Bean, când, de Crăciun, îşi pune singur în cutia poştală nişte felictări, doar pentru a se preface bucuros când le vede, o secundă mai târziu, şi să le citească cu bucurie. Pe atunci mi se părea un moment amuzant pentru cât de “loser” era Mr. Bean. Ieri seară m-am răzgândit.

Încerc în fiecare zi să aplic câte un principiu de recuperare în codependenţă, iar ziua de ieri a stat sub semnul “Fii drăguţ cu tine însuţi”. De câte ori nu aţi auzit asta până acum? Şi de câte ori în minte nu a urmat instant gândul “da, dar eu… “.

Avem mereu motive să ne criticăm. Vrem ca lucrurile să iasă într-un fel, dar  – pentru că legea a doua a termodinamicii nici nu permite existenţa perfecţiunii în univers – ghinion – nu ne ies. Şi atunci ne simţim ca nişte rataţi. Într-o familie cu un alcoolic, există mereu cineva care are grijă să îţi arate cu degetul până şi cea mai mică greşeală. În lipsa lui, cel căruia i s-a reproşat de mic orice abatere de la ideea tatălui sau a mamei de “perfecţiune” devine un adult care îşi reproşeze singur orice.

În cursul recuperării din rănile noastre emoţionale, călcăm deseori pe-alături. Eu o fac de aproximativ 100 de ori pe zi. Nu ne iertăm pentru nici una dintre ele; cea mai mică răbufnire sau chiar emoţie “greşită” este suficientă pentru a ne gândi “of, eu n-am să reuşesc niciodată”. Ne criticăm din nou.

De multe ori, ne ies şi lucrurile foarte bine. (Mai ales când le facem pentru altcineva, nu-i aşa?). Atunci găsim numeroase motive pentru care noi n-am avut nici merit. Lucrurile ar fi ieşit oricum. De fapt, am avut noroc. Alungăm orice compliment cu o ridicare din umeri sau o fluturare de palmă. În felul acesta, putem ajunge şi mai rapid la ceva unde ar fi trebuit să facem mai bine.

Ieri am decis să mă opresc şi să iau exemplul lui Mr. Bean.

Am luat un caiet nou de pe rafturi, unul care îmi place şi pe a cărui filă îmi alunecă stiloul ca la patinaj artistic. L-am deschis şi am scris sus:
Astăzi mă felicit pentru:

Primele trei lucruri pentru care m-am felicitat au mers mai greu: o idee bună, o conversaţie plăcută în mijlocul căreia nu mi-am mai făcut griji din trei în trei secunde “oare ce voi spune?” şi un cadou drăguţ cumpărat pentru cineva. Apoi am început să curgă. În 10 minute umplusem o pagină mică. În 15 minute eram bine dispusă şi mulţumită pentru ziua care trecuse.

Este adevărat, mi-am trimis singură felicitări. Dar asta nu înseamnă că nu m-am bucurat atunci când le-am văzut.

semnatura_sara_mic

Advertisements