Mai ales în momente grele, oricine are nevoie de câteva cuvinte blânde şi încurajatoare. Din păcate, oamenii care ni le-ar putea spune nu sunt întotdeauna dispuşi să o facă ori nu îşi dau seama de ce anume avem nevoie.

În general, asta mi-e suficient să îl trec pe acel “cineva” pe lista neagră a nerecunoscătorilor-nu-mă-ajută-niciodată-şi-uite-câte-am-făcut-eu-pentru-aceată-persoană. Mă simt instant neimportantă pentru toţi cei din jurul meu, iar nodului în gât pe care îl am deja de la problema iniţială i se adaugă repede şi cel de “nimeni-nu-mă-iubeşte”.

Din fericire pentru mine, am primit suficiente astfel de “şuturi” cât să îmi dau seama că nu pot să fiu supărată pe nimeni pe motivul că nu are calităţi telepatice, să ghicească faptul că eu am nevoie de încurajare. Astfel, am învăţat să cer.

Apoi, am învăţat că până şi în situaţiile în care cer s-ar putea ca cineva să nu fie dispus să îmi ofere ce am eu nevoie.Cu atât mai mult cu cât sunt codependentă şi tot ce am de cerut cer de la o singură persoană, care, fie şi Supermanul iubirii şi atenţiei să fie, tot nu-mi poate oferi toate cuvintele pe care le doresc în momentul în care le doresc. Astfel, am învăţat să primesc NU-uri.

În final, m-am decis că singura persoană capabilă să mă încurajeze permanent sunt eu însămi. Cum fac asta? Vă propun un exerciţiu.

Gândiţi-vă la o situaţie pentru care v-aţi “ambalat” recent.

Încercaţi să vă amintiţi pe rând fiecare grijă pe care aţi avut-o în legătură cu acea situaţie.

Calculaţi timpul pe care l-aţi petrecut rulând tot felul de scenarii în minte şi îngrijorându-vă în legătură cu rezultatul.

Acum derulaţi, realist, filmul întâmplărilor, păstrând doar faptele şi lăsând la o parte orice altceva (griji, scenarii alternative, explicaţii, justificări, “da, dar”-uri)

Dacă reuşiţi să vedeţi ce s-a întâmplat ca un film, închipuiţi-vă călătorind în timp spre persoana care îşi frângea mâinile, cuprinsă de griji. Ce i-aţi spune? I-aţi spune că totul va fi bine, să nu-şi mai facă griji? Îi veţi spune că acum, privind în urmă, vă daţi seama că nimic nu este atât de grav sau fără ieşire pe cum vi se părea atunci? I-aţi spune că toate alegerile, până şi cele care păreau o greşeală, v-au adus unde trebuia să fiţi? Ce v-aţi spune?

Imaginaţi-vă tonul vocii. Cum aţi vorbi cu voi înşivă după ce v-aţi liniştit?

Acum, încercaţi să vă închipuiţi că o versiune mai “deşteaptă” cu două zile sau două luni sau trei ani a voastră înşivă, o versiune a voastră care deja a trecut peste toate problemele, vă vizitează şi vă vorbeşte. Ce v-ar spune? Ascultaţi vocea blândă şi linşitită, vocea aceea care ştie că, după ce trec toate, lucrurile sunt cum ar trebui să fie.

Felicitări. Aceasta a fost auto-motivare.

Rezumat: Uitaţi-vă în urmă şi încercaţi să găsiţi situaţiile care pe atunci păreau de nesurmontat, dar care au contribuit la situaţia de viaţă în care sunteţi astăzi. Aveţi încredere că tot ce se întâmplă ACUM vă va duce mereu spre ce trebuie să fie în viitor.

Dacă funcţionează, daţi-mi un semn.

semnatura_sara_mic

Advertisements