Din meditaţie învăţ o mulţime de chestiuni.

De fapt, ca să fiu sinceră, deocamdată am învăţat o singură chestiune, dar o tot redescopăr cu fiecare sesiune de stat nemişcată şi cu mintea neclintită.

Este surprinzător de greu. Este incredibil de dificil de stat gândindu-mă doar la o singură chestie, mai dificil decât mi-ar fi să văd un film rusesc de două ore şi jumătate, cu cadre neclintite de cam câte un minut. când stau acolo şi măsor prezentul cu fiecare respiraţie, mi se pare că prezentul durează pentru totdeauna.

În timpul meditaţiei – sau, mai precis, în timp ce stau liniştită pe pat, cu picioarele sub mine şi zic că meditez – apar tot felul de senzaţii pe care am să le numesc “senzaţii-muscă”. Asta înseamnă că, în condiţii normale, în care aş mânca un sandvici sau, ştiu eu, aş sta pe jos într-o librărie citind o carte, senzaţiile acestea sunt pur şi simplu neglijabile: le-aş fi alungat cu mâna sau mi-aş fi mutat fundul cinci centrimetri mai departe, fără ca măcar să fi acordat o secundă în plus de atenţie sau de conştientizare.

Senzaţiile astea sunt, de exemplu, mâncărime, durere subtilă, dificultate la respirat, deget apăsat pe picior, prea cald, prea rece.

Când sunt ţintuită în meditaţie, toate acestea capătă o importanţă covărşitoare. Cu greu mă pot gândi la ceva mai chinuitor decât o gâdilitură pe vârful nasului pe care nu o pot “satisface”. Instrucţiunile de meditaţie sunt clare: să “simt” senzaţia, să îi dau târcoale, să o studiez şi să îi spun pe nume “mâncărime, mâncărime, mâncărime”, în timp ce îi disec anatomia. nu înţelesesem din prima profunzimea practicii spirituale de a-ţi lăsa vârful nasului consumat de gândilituri care mai de care mai dansante.

În schimb, cât stau acolo şi privesc spectacolul senzaţiilor fizice, neglijente cât o muscă în the big picture, dar covărşitoare cât o catastrofă naturală atunci când sunt atentă, am înţeles un lucru important. Există momente când ceea ce trăiesc pare etern, apăsător, life-changing şi de neterminat.

La fel ca şi numeroase evenimente din viaţa mea, neglijabile cât cantitatea unei muşte, există momente când par problemele par insurmontabile. În minte, se aude doar bâzâitul insistent al acelor gânduri. Iar lucrurile mici – faptul că nu mi se aduce nota de plată, iar eu întârzii, faptul că m-am certat cu cineva, faptul că persoana pe care o iubesc este atât de preocupată să aibă dreptate încât nici nu ascultă ce zic – capătă o semnificaţie pur şi simplu disproporţionată. Mai ales, atunci când mă încordez împotriva lor, când mă opun, când le rezist, au capacitatea să îmi cucerească toată mintea.

În meditaţie învăţ deci un lucru esenţial: nimic nu durează pentru totdeauna. Nimic nu este atât de important pe cât pare în momentul în care se întâmplă. Acesta este, din câte am înţeles, principiul “impermanenţei”, unul dintre principiile esenţiale ale vieţii. De aici, şi filosofia budistă a “neataşării”.

Oare câte muşte las eu să-mi dea peste cap viaţa în fiecare zi?

Advertisements