De multe ori, mă simt prinsă într-un cerc vicios al furiilor.

Mi se întâmplă de fiecare dată când mi se deschide o rană mai veche de la un stimul nou, aşa cum se mai enervează gospodinele şi fac criză de nervi când văd o şosetă murdară care le reaminteşte faptul că Ionel nu le ajută niciodată la curăţenie în casă. Mă enervez cumplit. Încep să fierb şi să-mi simt plămânii ca nişte baloane umplute cu jar. Fiind ceva foarte observabil dinafară (pentru că sunt şi o persoană mai uşor de citit decât o versiune prescurtată şi adaptată a lui “Prinţesa şi Broasca”), sunt inevitabil întrebată “dacă am păţit ceva?”.

Aici intervine primul principiu Al-Anon pe care îl folosesc. Dacă înainte aş fi spus “nimic” şi aş fi căutat să pufăi mai departe ca Puff the Magic Dragon, acum încerc să spun ce anume mi se întâmplă: ce mi-a declanşat reacţia şi care este fondul ei mai profund.

Aşa cum mi s-a întâmplat şi azi, de aici pot urma o serie întreagă de stări şi întâmplări care mi se înghesuie înăuntru ţipând care mai de care. Ce este şi mai rău, ca foarte silitoare “elevă” Al Anon, codependentă în recuperare şi aspirantă spre iluminare, ştiu că nu este bine să fiu nervoasă, aşa că mai există încă o voce stridentă şi enervantă care îmi spune mereu “Ce eşti nervoasă? Ştii ca nu-i bine! Ştii că nu-i bine! De ce eşti? Hai nuuuuuuuu maaaaaaaaaaaaaaaaai fiiiiiiiiiiiii!” Ce este şi mai şi mai rău, este că de obicei lucrurile astea se întâmplă în faţa oamenilor cu care aş vrea să îmi vindec relaţia, fiind conştientă de faptul că nervii tocmai au pierdut terenul cu greu câştigat în ultimul timp.

Aşa că, în doar câteva minute, am trecut de la “a găsi o şosetă” la a exploda de nervi, împotriva tuturor şi împotriva mea însăşi.

În această stare, am decis să aplic al doilea instrument învăţat de la Al-Anon. Să iau o pauză, să respir. Să mă detaşez. Şi astfel, cu o cafea în mână, aşezată pe o bucată rece de piatră care speram să îmi “răcească” şi creierul, am început să vorbesc cu mine însămi (nu cu glas tare, să nu mă ridice jandarmii). Am trecut peste stupiditatea gestului: dacă eu sunt una şi ştiu deja tot ce ştie mintea mea, cu ce să mă mai ajute să vorbesc cu mine însămi?

În mod paradoxal, m-a ajutat. Mi-am povestit, ca şi cum aş povesti unei prietene, exact ce mi s-a întâmplat, pas cu pas. Când mă enervam şi mă încurcam, îmi spuneam “să recapitulăm”. Şi reluam povestea, despărţită în episoade, iar episoadele în cadre separate. În felul acesta, deşi mintea mea deja ştia tot ce mi se întâmplase, am reuşit să capăt o oarecare distanţă şi să văd lucrurile mai clar.

A venit momentul să aplic al treilea instrument pe care l-am învăţat tot la Al-Anon. Şi anume, să analizez fiecare acţiune din perspectiva Pasului unu. Acţiunea asta puteam să o controlez? Puteam să o fac altfel? Dar acţiunea asta? Îmi depăşeşte cumva limitele? Ţine de alegerea altcuiva? M-am înfuriat pentru ceva ce oricum era dincolo de puterile mele?

În felul acesta, am reuşit să descâlcesc ghemul şi să ajung exact la punctul în care se încâlcise tot. Mă înfuriasem teribil din cauza unul lucru pe care nu îl puteam controla şi pe care nu-mi rămăsese, de fapt, decât să îl accept. Nervii, starea de agitaţie, impresia că se prăbuşise lumea pe mine erau doar un simplu rezultat al faptului că nu aplicasem “pasul 1” într-o situaţie simplă.

În momentul în care mi-am dat seama de asta am răsuflat uşurată, am zâmbit şi i-am mulţumit părţii din mine care a avut răbdare să mă asculte. Totodată, am realizat câte lucruri folositoare învăţ la grup şi cât de “altfel” era viaţa mea înainte să fac acest lucru.

semnatura_sara_mic

Advertisements