În ultima zi a anului, mă întorceam pe tren după ce am dat ochi în ochi cu Dezechilibrul în persoană. Ok, dezechilibrul ăsta are un nume, un nume de băiat cu care împărţisem o frumoasă poveste de dragoste, care m-a dat peste cap câţiva ani buni. Relaţia s-a terminat greu, nu printr-o tăietură, ci ca o funie roasă din ce în ce mai tare, până se destramă în patru şi pocneşte împletitura. Am suferit la fiecare rosătură: când nu-mi dădea telefon în ziua stabilită – harşti; când s-a mutat din locul în care trăiserăm împreună – harşti; când şi-a găsit un job mai bun – harşti; când a fost prea ocupat să ne mai întâlnim – harşti; când s-a lăsat de fumat – harşti; când devenea treptat altă persoană decât cea pe care o cunoscusem – harşti, harşti, harşti.

M-am văzut cu el, după un an jumătate. A venit să mă aştepte la gară cu familia – soţia însărcinată şi doi copii. Cea mică m-a apucat imediat de deget; băiatul mi-a sărit în braţe înainte să apuc să-i spun până şi numele. Am luat un prânz delicios gătit de el, l-am văzut cum este tată pentru copii şi cum se preface că este dur ca să-i convingă să doarmă. M-am uitat la vesta de lână în carouri aşezată peste cămaşă, exact aşa cum îmi închipui că este un cap de familie. L-am ascultat cântând la chitară şi chinuindu-se să-şi aducă aminte o melodie pe care o cântam mereu împreună. Ne-am sărutat pe obraz, mi-am luat la revedere şi am plecat.

Există, în Mănâncă, roagă-te, iubeşte, un pasaj în care autoarei îi apare în vis un maestru, la malul mării, şi îi spune să oprească valurile. După ce şi-a făcut tot felul de scheme de stăpânit marea, maestrul a râs şi i-a spus că e imposibil. Ce poţi face este să o priveşti.

Asta mi-a venit în minte, pe drumul de întoarcere. Îmi petrecusem atât de mult timp încercând să opresc marea. Lucrurile au continuat să meargă bine-mersi, în timp ce eu plângeam pe ţărmul lor, bătând din picior şi neconvenindu-mi cum sunt. Şi după atâta timp, eram într-un tren, eu, aceeaşi, cea care iubise, cea care pierduse, cea care suferise, cea care a luat prânzul şi se uita acum pe geam. În toată povestea, eu fusesem singura constantă; nu mi se modificase nici o substanţă a sufletului, vedeam aceleaşi culori, respiraţia mea se mişca în continuare în sus şi în jos.

În tot timpul acesta, căutasem echilibrul ca pe… cum să zic… un fel de formă de turnat prăjituri. Cum să îmi modelez eu sufletul şi fiinţa într-o formă anume ca să-mi fie bine mereu; şi ce decizii să iau în funcţie de şablonul acesta, să mă asigure că sunt cele mai bune pentru situaţia dată.

Acolo, în tren, mi-am dat seama că nu mă uitam după ce trebuie. Ce decizie aş fi putut eu lua pentru a opri marea? Nici una. Ce formă de gata-turnată mi-ar fi asigurat mie navigarea lină prin acea suferinţă? Nici una. Unde era singurul meu punct de reper, acela care ar fi rămas neschimbat indiferent de întâmplări? Acolo, în persoana aceea care se uita pe geam şi se gândea. În tot acest timp aş fi putut să râd, să plâng, să mă apuc de olărit, să îmi iau vreun doctorat… nu ar fi existat nici o diferenţă decât, eventual, să-mi fi fost mie mai bine.

Fusese totul, exact cum scrie la manual, “în mine”.

Şi aşa mi s-a împlinit şi dorinţa pentru 2009.

semnatura_sara_mic

Advertisements