…am găsit un mecanism minunat să-mi treacă.

În primul rând, supărarea la codependenţi este mult mai rău decât o bosumflare. Este o imensă furtună răsărită pe timp senin, pe mare, din cauze incerte. Corăbiile se îneacă inevitabil. Peste suflet domneşte o atmosferă sumbră, de parcă seninul ar fi iremediabil peridut. Durează. Ne consumă.

La un moment dat am aflat că este o alegere şi nu am înţeles. “Este adevărat că sunt supărată, dar nu aleg eu. Uite câte motive am:” Urmează lista de motive. Lista de motive a unui codependent este imensă, justificările nu pot fi atacate în nici un tribunal. Un singur defect: nu au nici o legătură cu supărarea efectivă. Starea de supărare, întreţinută cu încrâncenare, este într-adevăr o alegere.

Cu aceste informaţii în buzunar, mi-am suflecat mânecele şi m-am pus pe treabă. Să-mi opresc supărarea !!! Uraaaaa ! Nu va trebui să mai fiu niciodată supărată de acum încolo.

Dar ceva nu prea funcţiona. Băsescu din sufletul meu spunea “aleg să nu mai fiu supărată”, dar undeva mai adânc exista un Tăriceanu care era în mod evident în profund dezacord.

A urmat un gest revoluţionar. Am încetat să mai vreau să mă opresc din supărare; am decis că scopul meu ultim nu este să nu fiu supărată (nici măcar nu este omeneşte posibil), ci să mă simt bine. Dacă mă simt bine în supărare, nici o problemă, stau supărată. Şi îmi repet în cap că “aleg să fiu supărată. aleg să fiu supărată. uite, până la ora trei, asta vreau să fie ocupaţia mea. să fiu supărată.”

Este minunat. În primul rând, că de-abia pot spune asta fără să pufnesc în râs, iar a pufni în râs îmi alungă supărarea. În al doilea rând, atunci când îmi dau seama că aleg, pot foarte bine să mă răzgândesc şi să-mi treacă cheful de a fi supărată.

Repet. Este minunat.

Încercaţi.

Advertisements