Există o idee care îmi place foarte mult în Pasul trei şi pe care am găsit-o repetată, în mii de feluri şi chipuri, în cam tot ce am citit.

Pasul trei zice aşa: “Am decis să ne încredinţăm voinţa şi viaţa în mâinile lui Dumnezeu, aşa cum şi-l închipuie fiecare dintre noi“.

Recent, l-am citit într-o formă mai digerabilă pentru mine, într-un roman amuzant şi foarte bun de descreţit frunţile mai ales în mijlocul încercărilor încrâncenate de a ne vindeca: un proprietar de băcănie dărăpănată o spune acolo foarte frumos şi simplu.

“Ce se întâmplă în viaţa noastră este voinţa lui Dumnezeu. Dacă suntem sau nu fericiţi, este alegerea noastră.”

Partea cu voinţa lui Dumnezeu a fost dintotdeauna destul de greu de digerat pentru mine, aşa cum ştiu că este pentru toţi codependenţii, credincioşi sau nu. Până la urmă, jobul meu principal de până acum a fost să fac tot felul de prostii sau lucruri deştepte, după care să le re-fac în capul meu de mii de ori, îngrijorată de felul în care îmi vor afecta viaţa.

Şi, cum îmi mai vin din când în când tot felul de mini-revelaţii când îmi pun câte o şosetă în picioare, am avut şi astăzi una, la trimiterea unui email. Am scris despre ceva sensibil; m-am gândit dacă să trimit emailul sau nu; l-am trimis. Am apăsat SEND şi deodată toate mecanismele s-au pus în mişcare, nu puteam să dau înapoi, nu mai puteam să fac nimic. SEND. Paf. Şi orice fel de griji au devenit inutile.

Oare n-o fi mai uşor să-mi trăiesc viaţa la fel? Fac ceea ce cred eu că e mai bine să fac. Apăs send. Şi de-acolo, ce se întâmplă mai departe… pur şi simplu e jobul altcuiva.

semnatura_sara_mic

Advertisements