V-a enervat vreodată cineva (probabil mama) atunci când vă demonstrează că vă are mereu în obiectiv?

Mama, deodată, în timp ce-mi înfingeam furculiţa în mămăligă:
“Te-ai hârjonit cu vreo mâţă?”
“Nu”, îi zic, neînţelegând de unde şi până unde. “De ce?”
“Văd că te-ai zgâriat pe mână, m-am gândit că de la un pisic”.

sau

“Auzi, da tu eşti supărată?”
“… Nu…”
“Te-am auzit vorbind la telefon despre o ceartă…”

Până nu demult, lucrurile astea mă duceau la exasperare, fără să pot pune degetul pe ce mă enerva, mai exact. Acum, mă exasperează, dar un articol pe care l-am citit dimineaţă măcar i-a dat un nume.

Distanţă psihologică

Distanţa psihologică, spre deosebire de cea fizică, se referă la intensitatea atenţiei acordate celeilalte persoane. Pentru codependenţi, distanţa psihologică faţă de cealaltă persoană tinde să fie egală cu zero. Vrem să ştim totul, suntem furioşi atunci când simţim secrete.

Eu, una, la nivel psihologic, sunt permanent la doar doi paşi de obsesia mea. Îmi folosesc inteligenţa, intuiţia, pun cap-la-cap indicii ca să aflu ceea ce nu mi se spune. Este enervant, iar cealaltă persoană se simte urmărită, hărţuită şi permanent observată. Şi, chiar dacă ne vedem rar sau dacă stăm în două coţuri diferite ale camerei, distanţa psihologică nu este deloc afectată.

Acesta este şi unul dintre motivele pentru care, în terapia de ieşire din codependenţă, se vorbeşte despre “detaşare”, fără a se vorbi despre “despărţire”. Nu este nevoie să te desparţi de iubit sau de iubită. Este suficient să faci doi paşi în spate. Psihologici.

semnatura_sara_mic

Advertisements