Este mereu acolo, în umbră, privindu-mă. Uneori, nu-mi spune nici un cuvânt; nici măcar nu îl aud, nici un foşnet, nici o notă nedorită, dar ştiu, aşa cum ştiu că sub picioarele mele este pământ, că Gândul este acolo.

Mi se întâmplă uneori să mă opresc din citit în pauza dintre două litere, ideea, cuvântul, silaba suspendate în aşteptarea lui.

O să treacă. Ştii că, într-o zi, ai să te gândeşti la acum şi prezentul acesta îţi va părea neverosimil. Povestea altcuiva.Nişte rânduri şterse de ploaie.

Îmi plec din nou capul şi-mi continui lectura în prezenţa Gândului, simţindu-l cum mă sfredeleşte cu privirea nevăzută. Îmi pot schimba activitatea, poate un film, poate un duş, mintea condusă cu fermitate pe o cărare sigură, acolo unde are mirosuri de simţit, poante de înţeles, zgomot de auzit.
Şi totuşi.
Aşa cum noaptea, pe o stradă pustie, fără să aud paşi, şi fără umbre care să mă avertizeze, aş şti dacă sunt urmărită, aşa ştiu că Gândul este acolo.

Acum o lună, poate nici atât, ţi-a spus că te iubeşte. Tu erai supărată pe el. Poftim, acum nici nu vorbiţi.
Numai TU eşti de vină. NUMAI TU. NUMAI TU

O zi bună este una în care, la un moment dat, îmi vine în minte:
Uau. N-am mai gândit Gândul!

Poate au fost minute, poate chiar o oră, dar însăşi această constatare îl aduce înapoi.

Şi astfel începe din nou. Fiecare mişcare de mână, literă tastată pe calculator, fişier deschis, fişier închis, idee, strategie, mâncare, gură de cafea, fiecare gest urmat, imediat, aproape instantaneu, de propria-i umbră.

Bravo, l-ai alungat din viaţa ta.

Prezentul, dedublat, cu partea lui colorată pe dinafară, şi conştiinţa dureroasă a Gândului pe dinăuntru, îşi continuă drumul spre trecut.

Advertisements