împlinesc un an de când (am descoperit că) sunt codependentă.

se întâmpla în faţa unui calculator, într-un miros de lacrimi uscate, după un plâns lipsit de motiv. de fapt nu lipsit de motiv, dar transformat într-o dramă atât de mare, pentru un nimic atât de mic, încât până şi mie mi-a “mirosit” ceva. m-am oprit din plâns, m-am gândit cum aş defini eu toate schimbările astea din mine şi, dintr-o dată, mi-am dat seama ca tot ce simţeam eu depinde de ce face sau nu face altcineva. bucuria venea din bucuria altora, tristeţea venea din tristeţea altora, vinovăţia venea din acuzele altora.

şi-aşa am tastat în Google memorabilele cuvinte “dependenţă emoţională”… care m-au dus mai departe la “codependenţă”… care m-au dus mai departe la un teanc de articole virtuale, toate fără vreun fel de veste bună.

adică după tot, TOT ce am plâns, tot ce am cheltuit din mine, tot eu, eu, aveam o problemă. o putreziciune în interior. tot eu eram problema, în mijlocul tuturor oamenilor ăstora “răi”.

un an mai târziu.

sunt zile în care am impresia că nu am învăţat nimic. sunt momente din zi în care cel mai neînsemnat gest, cea mai în-vânt-aruncată vorbă mă trimite în prăpăstii din care sunt convinsă că nu mai ies niciodată. negrul e mai negru decât altă dată, tristeţea e mai tristă, disperarea e cu mult mai disperată. frica este cea mai frică. în clipele alea nu pot să nu mă întreb “la ce bun că am aflat? uite, sunt mai rău? la ce bun?”.

dar mai sunt şi alte zile. de exemplu, cele în care văd oameni “proaspeţi” codependenţi. bobocei. oameni care se plâng de neaprecierea, neiubirea celuilalt. “după CÂTE AM FĂCUT PENTRU EL…, şi TOT EU sunt vinovată” (este o frază pe care am auzit-o de la FIECARE codependent întâlnit, chiar şi cei care nu ştiau că sunt codependenţi). iar atunci mi se întâmplă ceva: nu mă bucur, dar mă văd pe mine. în urmă cu un an, cu doi, cu trei, când dădeam tot din mine după care mă plângeam că nu e suficient; când iubeam până la epuizare şi primeam doar o firmitură din sufletul celuilalt. Văd în ochii ceilulat cât de uşor este să crezi că AIA este normalitatea. şi cât de greu este să îţi îndrepţi chipul, în fiecare zi, în fiecare acţiune, alegere şi secundă spre… altă normalitate.

aşa că zilelea astea mă sărbătoresc.

Advertisements