… şi pentru nina.

si eu eram in fata calculatorului. un urlet puternic se ridica in mine pe masura ce citeam randuri dupa randuri despre codependenta. eram bolnava? Nu mi se intampla mie asta. Nu MIE. Si nu ASTA.

Adica, ce-i chestia asta, un fel de boala psihica? Adica sunt nebuna? sunt cu capu’? Eu, persoana aceea care s-a jurat sa fie mereu cu capul pe umeri? Sa nu o apuce isterii ca pe mama, sa-si infraneze cu orice pret atacurile de violenta sa nu devina ca tata? Ei sunt asa, iar EU trebuie sa ma tratez?

Nu se poate, sunt niste prostii psihologice site-urile astea, sarlatani care indruga vorbe goale si care nu vor decat sa-mi spele creierul, stiu eu mai bine. ce caut eu pe ele? e injositor sa bag in seama bla-bla-urile astea self-help. mi-e si rusine ca iau in considerare ce spun astia.

Dar mana mea, inteleapta, continua sa faca click-uri, din link in link, din pagina in pagina, la fiecare paragraf mă aştepta o oglindă a mea. Cum se putea ca simptomele unei boli să descrie atât de bine furtunile pe care le trăisem în interior, toate ciocnirile mele de sentimente să fie listate acolo cu bullets-uri? Tot ce gândeam eu, tot ce eram, tot ce plângeam era… un diagnostic. Codependenta.

Tremuram. E putin spus – imi tremurau gândurile în mine. În faţa descrierilor atât de exacte, au început să-mi curgă lacrimi fără să plâng. M-am simţit, câteva secunde, ca intr-un film în care imaginea este decalată de sonor: mai întâi lacrimile, senzaţia de sărat pe obraz, parcă fără nici o legătură cu colcăiala de viermi din creierul meu, şi abia apoi senzaţia usturătoare care îmi urca din ce în ce mai sus pe gât, până a izbucnit.

Şi am ştiut. Eram codependentă.

Am închis capacul laptopului ca şi cum aş fi dat un “Delete”. M-am culcat cu speranţa aceea secretă că mâine dimineaţă nimic din seara aceea nu va fi fost real.

A fost foarte greu. Am mai oscilat câteva săptămâni între negare şi acceptare, dar toate cuvintele alea îmi rămăseseră înscrise pe creier şi fiecare zi, fiecare gând şi fiecare prăbuşire a sufletului îmi aducea un nou argument. Mi-am acceptat codependenţa cu inima grea.

Dar ştiţi ce?

Acum e bine. De atunci am aflat atât de multe lucruri despre mine, mi-am găsit liniştea în atât de multe situaţii în care nu aş fi crezut posibilă fericirea, am transformat atât de multe găuri negre din suflet în oaze de bucurie încât mă bucur că mi s-a oferit şansa să descopăr că sunt codependentă.

Uneori este infricosator sa stiu ca am sufletul acoperit de atat bezna – păşesc prin mine cu atâta teamă, încât dacă am ghinionul să mă apuce chestia asta pe vreo trecere de pietoni, trebuie să am grijă permanent să nu cad din picioare. Dar când încep să dezleg iţele vreunei reacţii, când simt că înnebunesc dar ştiu că doar exagerez, când am impresia că este sfârşitul lumii dar ştiu că de fapt e doar sfârşitul unei zile mai proaste… atunci, în întunericul acela apare un pic de lumină.

Îmi pare rău pentru cei care se descoperă codependenţi şi vă înţeleg groaza pe care o simţiţi în suflet la început. Dar să nu vă fie frică – pentru că suntem mulţi pe lumea asta şi ne putem ţine de mână, chiar şi pe beznă.

semnatura_sara_mic

Advertisements