Din ciclul “cum fac să nu mai fiu codependentă?”… 

Mi-a luat mult timp să îmi dau seama că nu pot să nu fiu cum sunt şi că nu este ceva de care “scap”, ci este o parte din mine la fel de reală ca şi plămânii. Iar în cazul plăminilor, atunci când nu funcţionează cum trebuie, nu negi că îi ai ci încerci să găseşti o cale de vindecare sau de a trăi cât mai bine cu astmul tău – de exemplu.

În cazul codependenţilor, calea este să ai “grijă de tine”, înainte de a avea grijă de alţii. În Codependent no More am găsit câteva “concepte” ale grijei faţă de sine şi am să vorbesc despre fiecare în parte.

Primul este Detaşarea.

Detaşarea este, în mod evident, antonimul ataşării, adică acel sentiment că destinul este sudat fără chip de întoarcere de destinul altcuiva. Confundat de multe ori cu iubirea pură. Eu, una, mă simt ataşată în numeroase feluri: simt că este de datoria mea să rezolv problemele atunci când îi apar în cale şi mă simt vinovată dacă nu pot face nimic în privinţa asta; zâmbetele mele sunt direct proporţionale cu zâmbetele lui; simplul gând de a-mi despărţi viaţa de acea persoană mă împinge pe un drum atât de înnegurat încât parcă nu-mi mai rămâne nimic de făcut decât să mă întorc înapoi pe drumul meu dureros.

Ataşarea creează, mai mult decât frică, anxietate. De exemplu, în scrisoarea mea pentru “drog”, nu era vorba de frică (pentru că frica vine şi pleacă), ci de un stare mult mai lichidă, una care se împrăştie şi se aşează ca pâclă pe fiecare fibră din om. O grijă continuă – pentru ceea ce s-a întâmplat, ceea ce se va întâmpla şi, cel mai rău, ceea ce s-ar putea întâmpla.

Şi atunci? Cum arată detaşarea? 

Cea mai mare greşeală este în general să credem că detaşarea arată ca indiferenţa. De fapt, este o cale lungă de la obsesia permanentă care ne ţine legaţi de cineva până la indiferenţă. Detaşarea este o eliberare, nu doar pentru noi, ci şi pentru cealaltă persoană. Înseamnă să îi oferi dreptul celuilalt să fie cine este, chiar dacă nu îmi convine cine este. Să facă ce vrea să facă, chiar dacă asta nu este ce aş vrea eu să facă – dar în loc să sufăr, să accept. Înseamnă să nu mă mai simt responsabilă pentru greşelile lui, ci să mă simt responsabilă pentru ceea ce fac sau nu fac eu. Înseamnă să am grijă să fac lucrurile care îmi aduc fericire.

Şi, mai mult decât orice, detaşarea înseamnă să nu îi mai dau voie celuilalt să fie stăpân asupra fericirii mele. De ce să pun în mâinile altcuiva ceva atât de al meu? Cum să nu mă consum permanent că nu sunt fericită, dacă mi-am predat fericirea cu uşurinţa cu care arunc un bănuţ într-o fântână?

Aşa că detaşarea înseamnă, pentru mine, să îmi iau înapoi fericirea în mâinile mele şi să nu-mi mai spun niciodată că este treaba altcuiva. Este cam cel mai important job pe care îl voi avea de făcut vreodată: să fiu managerul fericirii mele.

Rezultatul? În puţinele clipe în care reuşesc să mă detaşez?

Dansez printre nori pufoşi.

Cartea are şi câteva exerciţii, la sfârşit, cum ar fi să scrii o scrisoare obiectului obsesiei tale până ce îţi iese totul din suflet şi să îţi imaginezi plasându-l în mâinile lui Dumnezeu.

semnatura_sara_mic

Advertisements