Dragul meu,

Mi-e frica. Oamenii aia care au inventat cuvantul “frica” nu stiu cu ce fiara s-au intalnit in cale dar iti spun eu ca nu au gasit cuvantul care trebuie. Am o senzatie ascutita şi perpetuă care misuna constant prin mine ca o colonie de gandaci mirositori. Am ganduri care mi se aseaza pe piept si-mi ingreuneaza plamanii atat de tare incat trebuie sa ma ridic fizic din pat ca sa pot respira. Ceva ca un vartej mi-a inlocuit toate gandurile şi le-a transofrmat în nişte franjuri incoerenţi din care nu mai pot descifra nimic, în inimă simt de parcă ar fi la fiecare bătaie o pasăre care se izbeşte cu capul de geam. Asta ca să-ţi dau definiţia cuvântului din DEX-ul personal.

Sunt cuprinsă de panică până în cea mai mică celulă şi mă gândesc, mă gândesc încontinuu.

Mi-e frică de faptul că nu îţi sunt prietenă, în mod evident. Nu pot (nu sunt în stare) să îţi pun cele mai de bază întrebări precum “ce faci?” / “unde mergi” / “ce-ai mai făcut aseară?” / “cum se mai simte copilul tău? “/ “Ce planuri mai ai?”. Mi-e frică de răspunsuri. Şi mă gândesc că tu, la rândul tău, trebuie să-ţi măsori cuvintele şi răspunsurile ca să nu mă “răneşti”. Dar asta până la urmă nu e aşa mare problemă, pentru că de obicei mi-e frică să pun întrebarea pur şi simplu. Mi-e frică să recunosc faptul că nu îţi sunt acuma o prietenă adevarată, pentru că afirmaţia asta m-ar ridica în aer şi aş rămâne suspendată şi dezorientată pentru că dacă nu îţi sunt prietenă nu mai există altă cutie cu o etichetă pentru mine.

Mi-e frică de faptul că m-am adus singură aici. Am pe mine însămi o ciudă enormă pentru faptul că te-am întâlnit şi am ajuns în situaţia să nu-mi mai poată ieşi din gât decât “bună” şi “bine, mulţumesc. Tu?”. Mi se sfâşie sufletul când îmi dau seama că nu ai chef tot timpul să ne vedem, dar când totuşi se întâmplă asta nu ştiu să te întâmpin altfel decât cu un şir de tăceri ciudate şi replici stingherite.

Mi-e frică pentru că mă uit în susul şi în josul drumului şi nu văd nici un semn cu “exit here”. Mi-e frică pentru că tot ce vreau este să stau pe loc şi să stea lumea pe loc o dată cu mine şi pentru că sunt ciudată când stau pe loc.

Mi-e frică să nu mă îndepărtez singură de tine, mi-e frică să nu te îndepărtezi inevitabil de mine, mi-e frică să se schimbe totul, mi-e frică să nu fiu în stare să schimb nimic.

Mi-e frică de faptul că orice aş spune, aş spune din postura unei “victime” şi atunci nimic nu mai are valoare. Mi-e frică de faptul că dacă totuşi nu îţi spun nimic ai să simţi asta şi eu am să simt că tu ai să simţi asta şi fiecare cuvânt nespus o să se adune într-un deşert imens de tăcere care o să fie între noi. Mi-e frică de faptul că tot ce scriu aici are aşa un ton apocaliptic şi melodramatic, dar nu ştiu cum să-ţi transmit exact faptul că eu simt apocalipsa în fiecare zi. Mi-e frică de reacţia ta la melodrama mea. Mi-e frică de proporţiile ei în gândurile mele.

Şi cel mai rău dintre toate este că toată frica asta mă ţine închisă ca într-o cutie de conserve, în timp ce în afara mea totul se schimbă.

semnatura_sara_mic

Advertisements