“copilul interior” e una din acele sintagme nelipsite din orice carte de autocunoastere care mi-a dat enorme batai de cap. iubeste-ti copilul interior, linsteste-l, vorbeste cu el, bla-bla, fara ca nimeni sa prezinte vreun fel de mecanism de “depistare” a acelui copilul interior. pana si psihologul meu nu facea nimic altceva decat sa-mi spuna ca trebuie sa-l gasessc si sa-i vorbesc, fara sa-mi dea lamuriri suplimentare.

l-am descoperit pana la urma intr-o seara in care imi batea inima in piept irational de repede, in fata unei situatii de inconvenienta minora. obisnuita sa reactionez disproportionat la orice era cat pe ce sa nu observ… pana cand mi-am dat seama ca reactiile acelea erau ale unui copil speriat, ascuns intr-un colt cu urechile ciulite pentru a-i asculta pe mama si pe tata certandu-se sau pentru a auzi daca se deschide usa de la sufragerie si daca da cu ce viteza si daca pasii de dupa sunt pasi impleticiti sau pasi normali. copilul meu interior ma facea sa reactionez la tot felul de situatii incordate in felul acesta, ghemuita in inima mea si atenta la orice semn din exterior care sa-mi ghideze reactiile.

asa am invatat cat de important este sa-mi cunosc reactiile si sa-mi linistesc singura copilul din suflet.

va povestesc despre el, pentru ca de Pasti a fost un moment mai bun ca niciodata sa ma “joc” cu el. am pictat, mi-am mazgalit degetele, m-am jucat si m-a rasplatit frumos, aducandu-mi in suflet bucuria aia curata, din universul in care nu conta ce face mama sau ce face tata.

semnatura_sara_mic

Advertisements