măcar alcoolicii pot spune precis “sunt abstinent de 2 ani, 4 luni şi 10 zile”. au un moment precis pe care pot să-l pipăie, să-l prindă între degetul mare şi cel arătător şi să-l ridice ca pe un cartonaş în faţa celor cărora le vorbesc. se lasă de un ceva şi lucrurile stau destul de clar – te-ai lăsat sau nu te-ai lăsat. 

noi, codependenţii, de ce ne lăsăm, mai exact? ce este în paharul ăla pe care îl înghiţim cu obsesie zilnică? ce este substanţa aceea care pare ATÂT de gustoasă în primele secunde dinainte şi lasă atât de mult amar în sufletele noastre după?

din punctul acesta de vedere cu alcoolul, cu drogurile, cu mâncarea, cu dependenţa de cumpărat pantofi este mai simplu. nimeni nu se întreabă ce este ăla alcool, ce sunt ăia pantofi. ştii. şi te laşi. 

drogurile codependenţilor sunt multe: atenţia celorlalţi, aprobarea celorlalţi, notele de la şcoală, încurajările, iubirea, crizele, sfaturile, aşteptările, grija, cerinţele celorlalţi, dorinţele încă neformultate ale celorlalţi, controlul, vinovăţia, responsabilitatea pentru ceilalţi… multe. 

uneori înghit drogul şi nu-mi dau seama decât după aceea. dacă aş fi fost dependentă de şosete, aş fi ştiut: poftim, iată o şosetă, iată o şoşetă fascinantă desigur, dar nu, astăzi mă abţin de la şosete.

cu alte cuvinte, la noi abstinenţa îmbracă o formă mult mai bâjbâită. uneori se poate, alteori nu, de cele mai multe ori nu-i clar ce-i aia. alcoolicii au o vorbă: “abstinenţă senină”. cred că noi trebuie mai întâi să ne descurcăm tare bine la partea de “senină”.

Advertisements