unul din citatele mele preferate este

“Nu am ştiut să spun cu adevărat Da până când nu am învăţat să spun Nu”.

Este din Jaques Salome, Dacă m-aş asculta m-aş înţelege, o carte pe care vi-o recomand doar dacă puteţi citi liniştiţi chestii de genul “În hierogrifele durerii, plângerea este un ligament palpabil între rană şi suferinţă” şi să înţelegeţi ceva de aici. 

oricum, asta cu Nu-ul şi Da-ul mi-a plăcut foarte mult şi m-au făcut să mă întreb de ce îmi vine atât de greu să spun Nu. nici nu mă mai obosesc să spun că este un simptom al codependenţei, ştim asta deja.  cumva, însă, nu reuşesc să leg “da”-urile de consumul de alcool. ce se întâmpla mai exact? se înfuria taică-miu când îl refuzam? mama mea intra oare deodată în papucii ei cei confortabili de victimă?

“Da”-ul ăsta este un cuvânt tare simplu, care pe mine personal mă bagă într-o mulţime de belele. Ştiu că nu refuz lumea de teamă să nu mă mai “iubească”. de parcă dacă sunt sau nu de acord să ies eu să iau pâine ar avea vreo influenţă. de parcă sandviciurile, cumpărăturile, curăţenia ar avea vreo legătură cu iubirea.

N-am nici cea mai vagă idee cum să învăţ să spun NU. O fi doar aşa, o chestie în care prima dată e mai greu?

Advertisements