la psiholog, am intrat cautand din ochi canapeaua si ochelarii cu rama groasa ai specialistului.
anul trecut am fost pentru prima la un psiholog, iar pe usa a intrat cumva jumatatea mea curajoasa tragand dupa sine jumatatea mea infricoasata. eram intr-un cabinet psihologic. avea sa ma intrebe de mama si de tata – pe mine, cea care am ras de atatea ori de cliseul acela de intrebare “si? ai avut o copilarie fericita?
 
atata timp, psihologul pentru mine mai bau-bau decat toti monstrii fiorosi cu care nu reusea nimeni sa ma sperie; si asta, pentru ca eram atat de mandra de modul in care iesisem din copilarie, cum paseam prin viata cu o buna-dispozitie molipsitoare, cu cata maiestrie imi ascundeam crizele innebunitoare in perna incat… psihologul era cel mai mare atac la ego-ul meu.
 
am ajuns intr-un cabinet de consiliere psihologica dupa multe si rusinoase tatonari printre persoanele in care aveam mare incredere; si pentru ca de prea multe ori mintea imi tipase “nu mai pot” in fata unor evenimente atat de descpritiv-banale incat n-ar face subiectul nici macar a unei telenovele de proasta calitate. mult timp, mi-am spus: “ok, daca ma doare gatul incontinuu, fara sa-mi pot explica de ce ma duc la doctor, nu? dar cand sufletul ma doare de atata timp, de ce sa nu fac nimic?”
 
dincolo de usa n-am gasit nici canapeaua, nici ochelarii atotcunoscatori, ci o fata zambitoare si prietenoasa si doua fotolii comfortabile care m-au ajutat sa imi las rusinea in prag. relatarile au fost oarecum confuze – am povestit amestecat despre mama mea (cu furie), despre tatal meu (cu mai multa duiosie, dar si durere) si am spus simplu ca m-am indragostit. am mai spus ca nu pot sa iau decizii usor, ca deseori opiniile celorlalti conteaza mai mult decat a mea, ca ma simt sfasiata intre senzatii si situatii pe care nu le inteleg bine si ca sunt fericita sau nefericita in functie de o singura persoana. si multe alte lucruri pe care le intelesesem despre mine de-abia recent si pe care m-am simtit datoare sa le intorc pe fata, ca niste carti proaste la un joc de poker, inainte de a incepe jocul.
 
eu am facut o singura regula, impotriva acelor cuvinte care inundau cartile de self-help pe care le citisem si care nu-mi spuneau nimic-nimic.
 
“va rog, va rog sa nu-mi vorbiti despre:
– iubire de sine
– copil interior
– planuri de viitor
pur si simplu, nu inteleg ce inseamna”
 
m-a inteles si nu a mentionat nici unul din acesti termeni; de fapt, ca si cum ar fi inteles ca prezenta mea pe fotoliu in prima zi era mai mult o lupta cu mine insami, a vorbit tare putin. in schimb, m-a lasat pe mine sa-mi innec toata rusinea in cuvinte, iar eu am vorbit, vorbit si iar vorbit o ora neintrerupt. la sfarsit, tremuram si eram oarecum mandra de mine. am stiut ca a incepuse ceva.
 
si da, chiar a inceput.
Advertisements