de atatea ori, povestile mele sunt de fapt despre altcineva: astazi el a imbratisat de mai multe ori pe ea decat pe mine – am inima franta; de cateva saptamani, prietena mea nu-mi mai da nici o importanta – mi-e frica sa o pierd, nu stiu ce m-as face fara ea; l-am vazut mangaind-o pe picior – am crezut ca innebunesc.
 
sunt suparata, vesela, intristata, sfasiata, infricosata, entuziasmata – in functie de ceea ce a facut sau nu a facut altcineva. e ca si cum emotiile mele nu-mi mai apartin, ci le-am pus in rucsacul altcuiva si mi-am frecat mainile multumita ca am reusit sa scap de ele.
 
in numele iubirii, imi fac cadou toate gandurile unei singure persoane. asa credeam, ca se numeste dragoste a te gandi incontinuu la cineva, a vrea sa-ti umple inima, visele, a respira pentru cineva, a visa pentru cineva, a te trezi dimineata pentru acelasi cineva – dar nu e. ceea ce se intampla este ca persoana respectiva va avea pe umeri nu doar responsabilitatea propriei sale fericiri, dar si pe a ta… cum sa nu fuga?
 
in seara aceasta, in timp ce citeam despre infrangerea geloziei, despre acceptare, despre dragoste, legam fiecare informatie de acea persoana. cautam printre pagini reteta de a o face sa ma iubeasca si sa-mi dea mai multa atentie. orice sfat este judecat prin prisma eficientei lui de a-mi imbunatati relatia cu el. in mod paradoxal, asta ma scoate mereu pe mine din ecuatie – este ca si cum nu as mai reusi sa ma privesc decat printr-o lentila a altcuiva.
 
si mi-am amintit o fraza care mi-a placut… despre viata noastra, in care trebuie sa ne simtim ca acasa. desigur, trebuie sa incepi prin a locui acolo…
Advertisements