cand mama mea bea, are ochii tulburi. in momentele alea, nu-mi doresc decat sa pot fi un editor de fotografii si sa-i acopar repede cu o banda de culoare. sau sa-mi iau palma, sa o apas usor pe ai mei, iar cand imi descopar privirea la loc sa fie ochii aia veseli ca in zilele in care era multumita de mine.
 
mama are niste ochi albastri frumosi, iar dupa nu mai mult de doua pahare, i se acopera cu mazga oribila care are niste luciri ca ochiurile de apa intr-o mlastina. ochii ei de dupa un paharel imi frang inima si imi starnesc niste furii care (in mod matematic vorbind) nici macar nu ar avea spatiu sa incapa in corpul meu. imi amintesc, de fiecare data, de ceea ce trebuia sa indur atunci cand eram mica.
 
nu mai tin minte exact cand a inceput sa bea, din cauza ca eram prea preocupata sa-l adulmec pe tata de fiecare data cand se intorcea de la sprit (şpriţ). schimbarea s-a petrecut undeva, dupa ce s-au despartit ai mei, iar eu eram, conform tuturor manualelor de psihologie, gata formata. desigur, manualele de psihologie nu au trebuit vreodata sa deschida usa, sa paseasa incet in casa, sa mearga pâş-pâş pana la baie si sa intre fara vreun scartait, ca sa nu o trezeasca pe mama. mama, care daca dormea, inseamna ca bause. iar daca bause, asta insemna ca atunci cand ma trezesc ma asteapta intreaga ei teorie despre viata, in care eu eram vinovata pentru toate: ca nu-si poate chema prietenele acasa, ca nu merg cu ea in plimbari si o las singura, ca toate colegile ei de la serviciu o trateaza ca pe ultimul om (da, stiu, eu n-am teoretic nici o legatura, dar atunci cumva le credeam pe toate). intr-o zi, in timp ce eram la cinci metri departare de ea, a alunecat si a cazut pe gheata. mi-a spus imediat ca fusese din cauza mea. am crezut-o si pe asta.
 
cand veneam acasa, ii cautam din reflex sticlele din dulapul de la bucatarie. era mereu una deschisa, cu un pic de vin in ea. i le aruncam cu ciuda si cu frica pe chiuveta, sperand ca asta o sa o invete minte. acesta era singurul mod in care ii spuneam ca stiu ca bea. din punctul de vedere al cuvintelor, pastram tacerea.
 
inca o fac. cand am ajuns astazi acasa, mama vorbea surescitat despre lucruri care ferementasera mult in mintea ei (oameni rau-voitori, conspiratii, acte de nesimtire). transpuse in realitate, in fata mea, nu aveau nici un sens. 
 
i-am vazut ochii si pe moment am avut acel impuls de a vrea sa nu fi baut, de a fi furioasa pe faptul ca iar se arata alcoolica, si iar vorbeste bautura din ea. apoi, mi-am amintit primul pas de la Al-Anon:
Pasul 1. “Am admis ca eram neputiincioşi în faţa alcoolului – că vieţile noastre deveniseră de nestăpânit”
 
Alcoolul era acolo, iar eu nu puteam sa fac nimic impotriva lui. Degeaba golesc sticle in chiuveta din bucatarie, el ramane tot acolo. Nu pot face decat ceva pentru mine: sa recunosc ca mama mea este alcoolica, sa accept, sa trec peste rusine si sa depasesc stadiul in care as vrea sa nu fie.
 
Si chiar cand am realizat asta, ochii mamei cei mazgaliti de luciri alcoolice nu au mai avut nici o putere asupra mea.

Şi un PostSecret care îmi place:
post secret

Advertisements