“Nu esti niciodata multumit cu ceea ce esti si cu ceea ce ti-a daruit existenta, deoarece atentia ta se indreapta intotdeauna spre altceva. Ai fost plasat acolo unde natura nu a planuit sa fii. Nu te indrepti spre realizarea propriului tau potential. Tu incerci sa fii ceea ce vor altii sa fii, insa acest lucru nu te va putea multumi niciodata. Iar cind apare nemultumirea, logica iti spune: “Poate ca ceea ce ai nu este suficient; straduieste-te sa obtii mai mult!” Atunci incerci sa obtii mai mult, incepi sa cauti. Si toata lumea apare cu o masca zimbitoare, toata lumea zimbeste fericita, astfel incit fiecare vrea sa-i pacaleasca pe toti ceilalti. Si tu porti, la rindul tau, o masca, astfel incit ceilalti cred ca esti ceva mai fericit; iar tu, la rindul tau, ai impresia ca ei sunt mai fericiti. Iarba pare a fi mai verde in curtea vecinului.”

Un film şi restul textului pe acumsiaici.ro.

“În Antichitatea tîrzie, cînd filozofii erau mai numeroşi decît profesorii de filozofie, iubitorul de înţelepciune era definit ca un truditor al modelării de sine. Nu ţi se cerea să cauţi o formă de cunoaştere generică, un adevăr „obiectiv“, străin de fiinţa ta, un adevăr fără efecte palpabile asupra modului tău de a fi. Nu pura instrucţie (înţeleasă ca strictă inventariere de informaţii sau ca acrobaţie de concepte) era sensul căutării filozofice, ci desăvîrşirea interioară, identificarea unei soluţii de viaţă care să-ţi garanteze libertatea, echilibrul lăuntric, împlinirea existenţială, virtutea. Exerciţiul cunoaşterii avea sens cîtă vreme el se putea converti în progres sufletesc. Cu alte cuvinte, cunoaşterea trebuia nu doar să te înveţe ceva, ci să te „salveze“ omeneşte, să te transforme, să te apropie de versiunea optimă a firii tale. În limbaj creştin, s-ar fi spus că nu era de preţuit decît cunoaşterea „mîntuitoare“. Filozofia se recomanda, aşadar, ca drum. Drum către armonia eului, examinare de sine în vederea perfecţionării de sine. S-au scris pagini exaltante pe această temă, de la Platon la Epictet şi Marc Aureliu, de la Epicur la neoplatonici. Iată un faimos pasaj din Plotin: „Dacă încă nu-ţi percepi frumuseţea proprie, procedează asemenea sculptorului care lucrează la o statuie pentru a o face să fie frumoasă:  mai ciopleşte ici, mai netezeşte dincolo, mai curăţă unde e nevoie, pînă cînd iese la lumină chipul frumos al statuii. Tot astfel, înlătură şi tu ceea ce e de prisos, îndreaptă ce e strîmb, limpezeşte părţile umbroase şi nu conteni să-ţi sculptezi propria statuie, pînă cînd va străluci în tine lumina divină a virtuţii…“

Citiţi tot articolul în Dilema Veche.

Multumesc,

Eu una, simt nevoia, ca cel puţin o dată pe an, să mă opresc din drum şi să mă uit cu atenţie la ce am lăsat în urmă: de unde am plecat şi unde am ajuns, cu cine m-am întâlnit pe drum şi cum m-au influenţat acei oameni, dacă merg în direcţia pe care mi-o doresc sau am luat-o pe lângă.

Sfârşitul unui an este momentul perfect să fac un bilanţ a ceea s-a întâmplat în ultimul timp, tocmai pentru a putea să-mi conduc mai bine viaţa în anul care urmează. Şi iată şi câteva dintre întrebările la care răspund la fel de conştiincios ca o temă la limba româna:

1. Ce s-a schimbat în ultimul an?

2. Dacă ar fi să pot repeta ultimul an, ce aş face diferit?

3. Cine m-a influenţat cel mai mult în ultimul an?

4. În ce fel am fost un om mai bun în 2011?

5. Cum au evoluat cele mai importante relaţii pentru mine în 2011?

6. Care a fost cea mai importantă realizare a anului?

7. Care a fost cea mai mare dezamăgire a anului?

8. Care a fost cea mai mare provocare a anului?

9. Pe cine am influenţat eu în 2011?

10. Care a fost cel mai frumos moment în 2011?

11. Cum pot face ca, în anul viitor, să cât mai multe momente frumoase?

Mereu, când îmi pun astfel de întrebări, am impresia că le ştiu deja răspunsurile. Însă, de fiecare dată, atunci când mă gândesc cu adevărat la ele şi îmi aştern răspunsurile pe hârtie, răspunsurile reuşesc să mă surprindă.

Voi cum vă evaluaţi anul care a trecut?

Copiii se fac oameni mari, pleacă de-acasă și răsuflă ușurați gândindu-se că nu vor mai avea parte în viața lor de astfel de scene. Din păcate, distanța nu ne rezolvă problemele și la cea mai fină zgârietură a distanțierii – un telefon, o vizită sau o remarcă aruncată – se pot stârni adevărate furtuni în suflet.

Până la urmă, relațiile cu părinții noștri rămân printre cele mai importante din viața noastră și își pun amprenta pe toate celălalte. Sună a Freud, sună a psiholăgeală ieftină, dar mie una mi-a fost suficient să mă gândesc serios la orice relație (de prietenie, de muncă sau intimă) pe care o am și să văd acolo firmituri din relația cu părinții, înscrise în ADN-ul oricărei interacțiuni pe care o am.

În cazul meu, cu fiecare ocazie în care trebuie să am de-a face cu vreun părinte sau cu apropierea de casă devin agitată și ca pe ace. Sunt încruntată, fără să știu de ce, stomacul mi se strânge de fiecare dată când îmi aduc aminte că trebuie să merg acasă, la telefon cu mama de-abia aștept să închid, iar în ceea ce-l privește pe tata, sper până în ultima clipă că se va întâmpla ceva și că până la urmă n-ar trebui să fiu nevoită să-l văd.

Să mărturisesc aceste lucruri unor străini ar aduce cu sine remarca “Nu este frumos să spui / simți astfel de lucruri față de părinții tăi.”

Dar au fost momente când am mărturisit aceste lucruri unor alți codependenți și au răsuflat ușurați, pentru că se simțeau exact la fel și, totodată, extrem de vinovați pentru că se simțeau așa.

Asta m-a făcut să-mi cumpăr repede cartea asta: Cutting Loose: An Adult’s Guide to Coming to Terms with Your Parents, în care este vorba despre relațiile dintre copiii deveniți mari și părinții (cărora încă le-ar plăcea să îi știe mici).

Mi-ar plăcea să vă spun că m-a ajutat și că mi-am îmbunătățit rapid relația cu ambii părinți, dar nu este așa. Deocamdată, m-a ajutat doar să nu mă mai simt o ființă josnică pentru felul în care mă simt și mă port cu părinții mei și m-a ajutat să recunosc micile scene de teatru pe care le joc în relațiile cu ei.

M-am gândit însă să vă împrătășesc câteva din ideile acestei cărți, mai ales pentru cei care nu au posibilitatea să își achiziționeze sau să cumpere cartea. Pentru că este o carte plină de informații greu de rezumat, am să o fac în episoade și am să încep cu un test propus de carte pentru a determina dacă cineva are probleme în relaționarea cu părinții.

Dacă sunteți încă dependenți emoțional de părinții tăi ca adult, această dependență poate lua multe forme (inclusiv forma independenței totale – nota mea). Iată câteva întrebări care să vă facă să vă gândiți la relația cu părinții:

• De ce locuiești împreună cu ei? (În cazul în care se întâmplă asta)
• De ce locuiești în apropierea lor? (În cazul în care se întâmplă asta)
• Am mai mult contact cu ei decât mi-ar plăcea? În persoană? La telefon?
• Ce aș simți dacă aș rări contactul – vină? Anxietate? Singurătate? Relaxare?
• Îi includ în viața mea mai mult decât cred că mi-ar fi de ajutor?
• Sunt încă o parte importantă în viața lor? În conflictele conjugale? Mă joc de-a consilierul marital ori iau partea unuia sau altuia în conflicte?
• Mă ocup de lucruri pe care și le-ar putea face singuri, cum ar fi să îi conduc cu mașina sau să îi ajut cu plata facturilor?
• Am evitat să fac pași pentru a deveni mai independent? Sau pași spre o situație cu mai mult risc? Dar o situație cu mai mult succes sau posibilitate de a crește?
• Atunci când mă port altfel decât și-ar dori părinții mei, devin anxios? Mănânc mai mult sau fumez mai mult? Am simptome fizice? Le comunic cu greutate aceste decizii ale mele?
• Dacă ar interveni ceva de Crăciun (Sau de 8 Martie sau de ziua tatălului sau de Ziua Recunoștinței) care să mă facă să îmi doresc să îmi petrec ziua altfel decât altăuri de părinții mei, aș putea să fac asta?
• Am nevoie în continuare de aprobarea unuia sau ambilor părinți? Mă supăr atunci când fac ceva care îi deranjează în mod evident?

Nu sunt întrebări ușoare și, atunci când le răspund acestora cu onestitate, mi se arată o imagine mult mai puțin independentă a mea decât cea pe care mi-o doream. Simplu fapt că aceste interacțiuni îmi consumă o mare cantitate de energie îmi arată că mă țin strâns, cu niște sfori bine întortocheate, de familia mea și că oricât de departe aș zbura, nu scap de ele, ci doar se lungește lesa câte un pic.

Am să revin, când pot, cu câteva “modele” de părinți și ce se ascunde în spatele relației noastre cu ei. Tot din această carte.

O carte pentru cei care vor o terapie ne-spirituala a codependentei

si o melodie, despre oameni ca noi, care vor sa scape:

La prima noastră oră, profesorul ne-a arătat repede o secvență de pași, ne-a pus muzică și am încercat să ținem pasul cu el. La primele semne de reușită, ne-a arătat cum să ne mișcăm corpul, după alte cinci minute ne-a arătat cum se ne unduim mâinile și după încă alte zece ne-a arătat și niște coreografii pe care ne-a invitat să le repetăm. Am ieșit de la lecție aproape plângând: nu fusesem în stare să învăț nici cei mai simpli pași.

Din fericire, nu eram singura. Majoritatea participanților la curs erau frustrați pentru că nu reușiseră să facă mai nimic din ce le arătase profesorul, numai că unii dintre ei și-au dat seama repede că nu fusese deloc vina lor. “Ca să înveți orice dans”, mi-au explicat ei, “trebuie mai întâi să știi, să exersezi și să răs-exersezi pașii de bază. Abia peste câteva lecții înveți să îți miști mâinile. După ce le stăpânești la perfecție, poți învăța câteva secvențe de pași. Doar cei stăpâni pe sine ajung să improvizeze coreografii, câteva luni sau ani mai târziu.”

Profesorul, se pare, ne-a predat toate deodată, fără răbdarea de a trece peste repetițiile extenuante cu aceleași și aceleași secvențe de pași. Rezultatul? Doar frustrare.

Mi-am promis să țin minte lecția aceea prețioasă de la rumba, dar nu am făcut-o. Mă regăsesc deseori în situații în care îmi vine să explodez de frustrare.

Mi se pare că mă enervez prea des, sunt prea indiferentă, sunt prea băgăcioasă, sunt prea deprimată, sunt prea energetică… Sunt mult “prea”. Îmi zic că, o dată ce știu pe de rost toate lecțiile, ar trebui să fiu deja capabilă să le aplic la perfecție. Mă consum foarte mult atunci când greșesc, din nou și din nou.

Dar făcând așa, oare nu procedez exact ca instructorul de dans cel nepriceput? Oare nu am prea puțină răbdare cu mine? Oare nu am pretenții de la mine să fiu la ora de avansați, când nici măcar nu știu pașii de bază?

Doar pentru că știu tot, nu înseamnă că potși să fac tot. Și doar pentru că nu pot încă să dansez prin viață ca un adevărat profesionist, nu înseamnă că nu am să știu niciodată.

Încet. Unu, doi-trei, patru – pas.

Mă întreb uneori dacă același lucru nu este adevărat și pentru mine. Mă simt de parcă în chiar centrul meu ar exista o gaură neagră, care se comportă exact așa cum descriu manualele de fizică. Începe cu un gând sau cu câte o frică, apoi începe să atragă altele, mai multe, pe care le ciocnește și le comprimă până când se fac mici și grele ca o bilă de fier care atârnă greu în interior. Apoi începe să mănânce orice altceva există în jurul ei – speranțe, amintiri frumoase, logica, rațiunea – până când înghite tot. Atunci simt că trebuie să mă ridic în secunda aceea de unde sunt și să plec în altă parte, unde să pot să nu fiu eu.

Așa simt eu codependența, în zilele ei cele mai banale.

Poate că sunt un pic mai norocoasă decât adevărata materie care cade în gaura neagră, pentru că am momente când îmi pot reveni cu o simplă respirație. După atât de mult timp petrecut să aflu cum pot ieși din codependență, am realizat că este suficient să respir. Îmi amintesc cine sunt, cum mă cheamă, care sunt lucrurile care mă fac să fiu eu și mă acopăr cu un fel de siguranță a faptului că sunt deja completă și că găsesc în mine însămi tot ce îmi trebuie. Este singurul sentiment care nu se lasă înghițit de nimic.

Din păcate, acest sentiment mă vizitează cam rar. În cele mai multe cazuri, tot ce îmi rămâne de făcut este să mă consolez cu gândul că orice gaură neagră are în jur o frumoasă galaxie.

adevărul este că nimic nu arată bine când îl pui la microscop. totul e plin de crăpături sau de peri lipicioși sau de alte chestii oribile pe care mi-aș fi dorit să nu știu că există lângă mine.

așa că probabil să-mi despic fiecare zi în patru nu este o idee prea bună. totuși continui să o fac din mai multe motive:

• am trăit foarte mult timp preocupându-mă excesiv de viața altora, așa încât ăsta este timpul în care îmi permit să exagerez ocupându-mă de a mea
• eu știu că în vederea de ansamblu arată totul bine, dar eu nu trăiesc “în ansamblu”; inima îmi măsoară secundele cu bătăile ei, și nu îmi oferă un tablou general al ultimelor luni; cu gândurile nu mă războiesc doar așa, din an în Paști, ci în fiecare zi și în fiecare minut.
• și în sfârșit, pentru că m-aș minți foarte tare. atunci când mă uit în urmă, poate la poze în care râdeam de parcă viața mea ar fi fost un balet pe un norișor pufos, ar fi ușor să îmi pară rău de “vremurile de atunci”, așa cum unora le pare rău după copilărie. m-ar face să mă simt ca și cum pe atunci știam ceva ce acum nu mai știu. din acest motiv mă întorc des la însemnările mele de sub lupă ale zilei în care am făcut fotografia și știu că era și pe-atunci la fel de greu ca și acum