You are currently browsing the category archive for the ‘terapie’ category.
am găsit astăzi printre comentarii rătăcite în spam unul care mă întreba “de ce mă uit la viața mea cu lupa?”.
adevărul este că nimic nu arată bine când îl pui la microscop. totul e plin de crăpături sau de peri lipicioși sau de alte chestii oribile pe care mi-aș fi dorit să nu știu că există lângă mine.
așa că probabil să-mi despic fiecare zi în patru nu este o idee prea bună. totuși continui să o fac din mai multe motive:
- am trăit foarte mult timp preocupându-mă excesiv de viața altora, așa încât ăsta este timpul în care îmi permit să exagerez ocupându-mă de a mea
- eu știu că în vederea de ansamblu arată totul bine, dar eu nu trăiesc “în ansamblu”; inima îmi măsoară secundele cu bătăile ei, și nu îmi oferă un tablou general al ultimelor luni; cu gândurile nu mă războiesc doar așa, din an în Paști, ci în fiecare zi și în fiecare minut.
- și în sfârșit, pentru că m-aș minți foarte tare. atunci când mă uit în urmă, poate la poze în care râdeam de parcă viața mea ar fi fost un balet pe un norișor pufos, ar fi ușor să îmi pară rău de “vremurile de atunci”, așa cum unora le pare rău după copilărie. m-ar face să mă simt ca și cum pe atunci știam ceva ce acum nu mai știu. din acest motiv mă întorc des la însemnările mele de sub lupă ale zilei în care am făcut fotografia și știu că era și pe-atunci la fel de greu ca și acum
Este foarte posibil să greșesc în felul în care mă abordez pe mine. Poate ar trebui să îmi construiesc un hamac mental și să mă tolănesc în el de fiecare dată când îmi vine să îmi privesc viața prea de-aproape. Poate greșesc. Dar măcar să greșesc cu minuțiozitate.
Like this:
Elevii, la școală, dau tot felul de lucrări de control în timpul semestrului ca să știe cam cum stau cu învățatul.
Am găsit și eu testul perfect pentru a-mi autoevalua progresele în codependență:
Dacă ajung într-o situație asemănătoare cu cele care înainte mă dărâmau, procedez la fel sau altfel?
M-ar mai mânca gelozia?
Aș ști cum să îmi gestionez așteptările?
Aș fi la fel de dezamăgită atunci când sunt lăsată baltă?
Aș plânge din nou la fel de mult?
Aș încerca să manipulez măcar un pic, cât să simt adrenalina și să simt satisfacția că sunt stăpână pe sufletul altcuiva?
De câțiva ani, de când am învățat să mă uit în viața mea cu lupa, am observat că mă regăsesc, ciclic, în același situații. Mi s-a întâmplat să mă îndrăgostesc de același gen de oameni. Ba mai mult, să intru în același tip de încurcături. Indeciziile mele m-au readus, periodic, în fața acelorași drumuri încrucișate. Iar în carieră îmi reapar aceleași conflicte, chiar dacă mi se schimbă colegii, fișa postului sau locul în care muncesc.
Când am realizat repetițiile astea uimitoare, mi-am dus mâinile la tâmple și m-am întrebat cum să fac să nu mai repet aceleași greșeli. Cum să fac să întrerup cercul vicios.
Acum în sfârșit mi se pare că înțeleg, cel puțin mecanismul din spate. Este un fel de evaluare pe parcurs.
Ca și atunci când eram elevă, încă mi-e frică de lucrările de control. Sunt furioasă că există și că mă iau pe nepregătite.
Dar poate că este cazul să învăț lecția pe care am învățat-o deja din punct de vedere strict academic: testele mici dinainte te ajută să te pregătești pentru cel mare.
Citisem undeva că nu poţi începe să te vindeci până ce nu iubeşti în totalitate ceea ce este în neregulă cu tine. Mi s-a părut o aberaţie: cum adică să iubesc ceea ce îmi face rău? Ce înseamnă să iubesc toate apucăturile de care mi-aş dori să mă scutur ca un câine ud?
Tot la fel de revoltată am fost când, mai târziu, mi s-a sugerat că orice problemă, orice incovenient şi chiar orice suferinţă au fost provocate, într-un anumit plan, chiar de mine şi că scopul acestor evenimente de viaţa mea ar fi să mă ajute. Îmi rămânea să descopăr doar cum.
Ce prostie, m-am gândit.
Ba chiar m-am înfuriat. Cum îşi permite cineva să îmi spună că eu îmi doresc să îmi fie rău? Ce este bine în a-mi fi rău? NI-MIC.
Corect? Corect!
Mai mult artificial, am căutat să găsesc partea bună în a fi codependent şi am găsit chiar o mulţime de aspecte pozitive.
În ciuda unor argumente foarte convingătoare, nu izbuteam totuşi să-mi iubesc din tot sufletul codependenţa şi să îi fiu recunoscătoare că m-a ajutat cu ceva. Viaţa mea îmi părea defectă. Nu exista nici un motiv suficient de bun să iubesc exact elementul care m-a făcut să intru în derivă, dar continuau să îmi răsune în urechi nişte vorbe înţelepte, al căror adevăr îl simţeam, chiar dacă raţiunea mea nu era de acord cu ele: ceea ce există rău în viaţa noastră există pentru a ne feri de altceva şi mai îngrozitor, nişte frici mult mai mari cărora mintea noastră este convinsă că nu are cum să le facă faţă. Caută frica, priveşte-o în ochi şi de-abia atunci vei înţelege că nu mai eşti un copil mic şi că poţi să o depăşeşti. Şi tot atunci vei înţelege că mereu ai încercat să alegi răul mai mic şi ceea ce pare o suferinţă s-ar putea să te fi protejat într-un mod mai greu de intuit. (pentru explicaţii mult mai competente ale acestor idei, puteţi citi cărţile lui Lise Bourbeau)
Mă plimbam ieri prin apartamentul meu în sus şi în jos, fără chef de nimic. Sincer, am o mulţime de treabă pentru că totul stagnează, iar eu nu mă simt în stare să fac nimic tocmai din cauză că văd că totul stagnează. Senzaţia este cumplită: inutilitate, combinată cu lipsă de scop şi de sens, frică de a începe orice, anxietate prezentă în orice gând şi orice gest. Aştept să îmi apară o lumină, să simt ceva bun în mine. Să fiu şi eu ca toţi oamenii care sunt convinşi că au un suflet, pe lângă minte. Să îmi găsesc pasiunea şi bucuria de a trăi. Să simt. Altceva decât durerea de picioare de la prea mult mers agitat prin casă.
Aproape că m-am oprit cu ambele picioare în aer: asta era.
Exact senzaţia asta, de gol, de frică, de neputinţă, fix asta era ceea ce am încercat să nu simt ani la rândul. Era răul mai mare de care mă ferisem atât de mult timp, uitându-mă la alţii în loc să mă uit la mine. Codependenţa este o reţetă atât de bună să scapi de tine însuţi… Te preocupă mereu ce face altcineva, orice ai păţi este vina altora, a societăţii, a lui Obama sau a lui Dumnezeu. Te zbaţi să îi ajuţi pe cei din jurul tău şi gândurile despre propria persoană, propria valoare şi propriul sens al existenţei sunt împinse mereu în jos, cu pumnii, sub pretextul că a te gândi la tine înseamnă egoism.
Codependenţa mi-a fost tot timpul un înveliş pufos deasupra pustiului care exista în mine. De-abia acum, că l-am jupuit de pe mine zi de zi, pot în sfârşit să mă privesc aşa cum sunt şi să trăiesc sentimentul cumplit de a nu şti cine sunt.
Este greu şi îmi dau seama că, datorită codependenţei am fost ferită toată viaţa de situaţia de a-i face faţă. Îi mulţumesc pentru asta din suflet şi o iubesc. De asemenea, ţin să o anunţ că avea dreptate şi că îmi este greu, dar că nu îmi este nu imposibil.
De-abia acum înțeleg zâmbetul terapistei mele în urmă cu trei ani.
- Spune-mi mai multe despre tine.
- În general eu sunt veselă. Veselă și bine-dispusă și îmi place foarte mult că pot să îi fac pe oamenii de lângă mine să se simtă bine, să râdă.
- Tot timpul? sprânceană ridicată
- Nu TOT timpul. Problema e că am uneori așa niște stări, mă apucă un fel de… disperare. Și sunt tristă. Și nașpa, știi? Antisocială. Nu are chef nimeni să stea cu mine atunci când sunt așa.
- Și care este scopul tău? întrebare capcană
- Păi, să fiu mereu Sara aia veselă, asta vreau. Să fiu veselă și să-i fac pe ceilalți să se simtă bine. TOT timpul.
- Zâmbet
Și acum să vă explic.
Trebuie să vă mărturisesc că încă de când am început să – zic eu – îmi tratez codependența am trăit aproape într-o spaimă continuă. Mă schimb vizibil și nu întotdeauna mi se pare că ar fi în bine.
Am zile întregi în care mă uit în urmă, la viața mea cea dinainte, la zâmbetele din fotografii, la toate lucrurile pe care le făceam cu ușurință (pentru alții) și mă întreb dacă nu cumva îmi era mai bine decât acum.
Acum mă simt mai tot timpul ca o zdreanță a persoanei care am fost. Cariera, viața personală, banii – toate stau pe loc, în zilele bune în care nu o iau la vale. Am devenit, pe drumul ăsta al recuperării, o persoană extrem de serioasă și tăcută și am momente în care până și eu mă mir din ce nimicuri pot să mă irit și să răbufnesc.
Nu mă mai grăbesc să îi judec pe alții, dar asta mă face extrem de plictisitoare la țigară, acolo unde se schimbă micile bârfe. Mă uit cu atenție asupra situațiilor și decid cât de mult pot controla eu din situație și acolo unde mi se pare că m-aș agita degeaba mă opresc – și atunci frizez indiferența. Am grijă să nu mă mai voluntariez să duc la bun sfârșit treburile altora și îi las să trăiască pe deplin responsabilitatea lucrurilor la care s-au angajat, iar asta mă face să fiu o foarte morocănoasă colegă.
Închipuiți-vă schimbarea: de la o ființă mereu gata de o tumbă pentru a face cuiva pe plac la o persoană care spune “Nu” și nu se mai aruncă cu capul înainte în orice proiect.
Am prieteni buni care îmi spun că nu mă mai recunosc și de fiecare dată când le aud reproșul din glas îmi vine să mă lepăd de noua mea personalitate ca de o piele bronzată temporar. La ce îmi folosește dacă râd mai puțin? Dacă prietenii mei mă iubesc mai puțin? Dacă simt că trăiesc mai puțin și că toate îmi merg rău? La ce îmi folosește tot efortul ăsta de a-mi învinge codepenența?
Fără să îmi dau seama, primisem răspunsul în fiecare zi din ultimii trei ani. Știți rugăciunea de seninătate?
“Doamne, dă-mi seninătatea să accept ceea ce nu pot schimba
Curajul să schimb ceea ce pot
Și înțelepciunea să le deosebesc.”
Fusesem atât de ocupată să mă descurc bine la capitolul “seninătate” încât uitasem complet de partea de “curaj”. Pentru ce este nevoie de curaj, la urma urmei? Pentru toate lucrurile de mai sus: ai nevoie de curaj să înfrângi dezamăgirea celor care te cunoșteau altfel, să îți înfrângi propria frică de a fi altfel și, mai ales, să riști să pierzi afecțiunea aceea cu greu câștigată din codependență în schimbul dreptului de a fi tu însuți.
Și dacă am de ales între a fi eu însămi – din când în când antipatică, supărată și încruntată – sau a fi o (altă) persoană mereu bine dispusă, atunci am nevoie de imensul curaj de a alege varianta A.
Acesta este lucrul pe care terapista mea îl știa de la prima noastră întâlnire și motivul pentru care a zâmbit când a auzit că vreau să fiu permanent veselă. Era echivalentul cu a munci 24/24 pentru a câștiga iubirea celorlalți.
Astăzi înțeleg și eu și, trei ani mai târziu, îmi permit să zâmbesc.
Sunt bună prietenă cu un băiețel care are sub un an și învață să meargă. Deocamdată, nu se pricepe foarte bine, dar compensează prin entuziasm. După câțiva metri, acoperiți cu repeziciune se prăbușește în brațele mamei, incapabil să se oprească prin forțe proprii. Când cade din picioare, ne privește cu o mutră simpatică și atât de lipsită de orice frustrare sau nervozitate, încât am devenit fana lui numărul unu.
Îmi doresc, din tot sufletul, să îmi tratez propriile căderi ca prietenul meu de un anișor.
Ce înseamnă, de fapt, o “cădere”? Este un termen folosit mult în terapia dependențelor care înseamnă să îți reiei un obicei prost. Prima țigară, după câțiva ani de lăsat de fumat; un pahar, mereu doar acest singur pahar, în cazul alcoolicilor sau, în cazul codependenților să revii la o atitudine mai veche spre care știi că nu e bine să te întorci.
Unul dintre cele mai proaste obiceiuri ale mele era faptul că trebuia să știu. Să știu cu siguranță unde este X, ce face Y, despre ce au vorbit între ei și cum mă afectează asta pe mine. Este adevărat, sunt lucruri pe care le învățăm din copilărie ca să pară că viața conține mai puțin necunoscute – mama se ducea să-l caute pe tate prin crâșme ca să-l vadă cu ochii ei și să știe. Dar codependența este ceva ce a răspândit nevoia asta, ca o molimă, spre alți oameni. Spre iubiți, prieteni, colegi.
Mi-a fost greu să mă împac cu gândul că oamenii decid singuri cât de mult se dezvăluie în fața mea. Mi se părea semn de neprietenie sau chiar dușmănie să nu mi se povestească tot. Așa că, timp de câțiva ani, am luptat împotriva nevoii de a ști tot așa cum alcoolicii se luptă cu nevoia de a bea un pahar.
Let go and let God. Live and let live – două slogane aproape intraductibile în limba română, pe care le-am spus de sute de ori în capul meu ca să mă opresc din a-mi băga nasul unde nu-mi fierbe oala.
“Căderea” am avut-o săptămâna trecută, când a TREBUIT să știu. A fost o experiență atât de ciudată, încât îmi vine aproape să o asociez cu o ieșire din corp, deși nu a fost nici o bucățică de paranormal implicată. Ce ciudat este să fii conștientă că nu trebuie să faci ceva, dar totuși să faci. Cât de străină mi-am părut mie însămi în timp ce mintea mea făcea calcule și croia modalități în care puteam să aflu. Cât de clar s-a văzut urâtul din mine scos la lumina zilei de acolo de unde fusese ascuns atât de mult timp.
Partea cea mai grea la o cădere este fix capacitatea de a te vedea clar în acele momente și de a ști cât de mult greșești. Iar rușinea și vinovăția te copleșesc instant și devii pe loc cel mai aspru judecător al tău.
Și ce este de făcut “după”? Am plâns, o bucată. Mi-am făcut mii de reproșuri că nu am învățat nimic, o altă bucată. Am încercat să mă încurajez, dar totul a sunat atât de fals în capul meu încât am lăsat-o baltă.
Până la urmă, m-am împăcat cu gândul că pot fie să mă opresc pentru totdeauna, fie să mă ridic și să merg mai departe pe drumul pe care l-am început. Până la urmă, ce s-ar întâmpla dacă un copil, atunci când învață să meargă, ar decide după doar câteva căzături că nu va putea păși niciodată pe forțe proprii?
Revenim deci la Pasul 1.
Like this:
“Dacă te ridici de o singură dată în plus faţă de câte ori cazi, vei reuşi”, spune un proverb chinezesc.
Noi, codependenţii, cădem de multe ori. De fapt, a trebuit să inventăm un alt sens pentru cuvântul “a cădea” – nu e vorba de genunchi loviţi sau entorse, ci de a “greşi”. Greşim mult, greşim des şi parcă acum este mult mai frustrant, pentru că ne putem da seama că greşim chiar în secunda în care facem acel lucru şi nu ne putem opri.
Nu este foarte diferit, cred, de ceea ce simte un alcoolic care ridică un pahar după câteva luni după ce s-a oprit din băut şi simte, în acel moment, ce înseamnă cu adevărat neputinţa, irelevanţa voinţei, chiar şi în faţa propriei persoane.
Acesta este şi motivul pentru care le numim “căderi”. Într-o cădere, există un moment în care eşti la marginea prăpastiei şi poţi încă decide dacă să faci un pas în faţă sau să rămâi unde eşti. Dar odată ce gravitaţia a pus stăpânire pe tine, nu mai este nimic de făcut. Cazi, cazi, cazi, până ce te loveşti de pământ.
Am ajuns la pământ nu de puţine ori. Uneori simt că răul de-abia începe acolo: începe să mă apese vina, sentimentul de nereuşită, dezamăgirea, frustrările. Din nou? Iar nu am învăţat nimic? Mi-am irosit toţi anii ăştia doar ca să fac aceeaşi greşeală de începător? Chiar nu am să mă mai repar nicioadată?
Eu una, dau vina pe aroganţa mea. După perioade lungi în care îmi merge bine, parcă încep să pun sub semnul întrebării tot ce ştiu despre codependenţă. Poate toate cărţile greşesc, poate că eu sunt mai şmecheră decât toţi doctorii care au cercetat problema asta şi toţi pacienţii care au trecut prin asta. Poate că de data asta chiar am reuşit să mă repar. Poate că poţi să te vindeci din codependenţă aşa cum treci de controlul la paşapoarte: după ce ai trecut de linie eşti în siguranţă, nu se mai poate întâmpla nimic. Poate că am reuşit să păcălesc viaţa.
Nu am păcălit pe nimeni. Am reuşit doar, în cădere, în tristeţe, în depresie să mai adaug ceva la restul oalelor sparte: iluziile mele.
Oricui mă întreabă îi spun că e în regulă să greşeşti. Ştiu asta. Toate sinapsele neuronilor mei ştiu asta. Toate reţetele de a trăi fericit îmi spun asta: nu începi să te simţi mai bine până când nu ai să te accepţi pe tine atunci când te simţi rău. După atâţia ani de trăit “strâmb”, este imposibil să învăţ să trăiesc “drept” deodată – este inevitabil să greşesc.
Desigur, aşa cum oricine care a avut o cădere ştie deja, nu SIMT asta. Simt doar ruşine, neputinţă, frustrare, nerăbdare, iar toate sfaturile pe care le-am dat altora mi se par inutile şi nerelevante. Să mă ridic, auzi… ce ridicol. Mai bine mă duc la culcare !
Miracolul adevărat se întâmplă de-abia a doua zi dimineaţă, când mă trezesc şi mă ridic, la propriu, din pat. Şi de-abia după ce fac asta pot vedea că nu a fost câtuşi de puţin o cădere, ci doar un mic ocol. Cărarea e acolo unde am lăsat-o şi mă grăbesc înapoi să-mi continui drumul.
Like this:
Ce faci atunci când eşti prins în aceleaşi certuri, aceleaşi schimburi de replici? Ce se întâmplă când nu poţi, sub nici o formă, să îi demonstrezi cuiva că tu ai dreptate? Dar atunci când te chinui să arăţi că ai dreptate iar cealaltă persoană o ţine pe a ei?
Noi folosim foarte des termenul de “detaşare”, dar, la fel ca majoritatea cuvintelor de care ne ciocnim în codependenţă, cuvântul capătă consistenţă doar după ce a fost practicat.
Am găsit recent expresia de “indiferenţă creativă”, un concept asemănător detaşării, propus în Psychology Today pentru re-aprinderea relaţiilor intrate în rutină.
Ca şi detaşarea, “indiferenţa creativă” presupune să te observi, să fii atent la reacţiile tale fără să te laşi purtat de ele. În certuri sau conversaţii repetitive, este uneori suficient să îţi opreşti reacţiile obişnuite şi să îl priveşti pe celălalt ca şi cum ai privi un film.
Articolul explică, în câţiva paşi simpli, cum poate fi obţinută “indiferenţa creativă” în situaţii de zi cu zi, în special în relaţii şi de ce “detaşarea” nu este echivalentă cu a nu-ţi păsa de cealaltă persoană.
Cred că orice codependent trece printr-o fază de ipohondrie, cu singura diferenţă că nu îi este frică de germeni, de viruşi, de curent, ci de toate defectele psihice pe care şi le poate închipui.
Citesc despre lucrurile prin care trec, acoperită de senzaţia că sunt cel mai “de manual” caz posibil. Apoi aflu termeni noi, cum ar fi “schimbări de dispoziţii” sau “frică de intimitate” şi mi se pare deodată că mă identific cu ele. În felul acesta, lista diagnosticelor pe care mi le aplic singură devine din ce în ce mai lungă şi mai greu de înfruntat. Mă simt adeseori ca o maşină căreia mecanicul, pe măsură ce îi inspectează mai îndeaproape mecanismele, îi tot găseşte defecte până când costul reparaţiilor devine mai mare decât a cumpăra o maşină nouă.
Lista lucrurilor pe care simt că trebuie să le rezolv mă covârşeşte zilnic: relaţia cu mama, gândurile mele negative, lipsa de energie care mă scufundă şi mai adânc într-o stare vegetativă pe care o urăsc, spiritul critic, seriozitatea prea mare, incapacitatea de a accepta părerile celorlaţi şi multe, multe altele. Numai enumerându-le, mă simt depăşită.
Şi ce fac? De cele mai multe ori nimic, mă descurajez. Alteori realizez că inclusiv ipohondria asta, senzaţia că sufăr de toate simptomele posibile, este în sine un simptom şi îl descurajez, aşa cum îmi descurajez fricile.
Astăzi am descurajat-o scriind despre ea. Sper că dacă o arăt cu degetul să i se facă ruşine sub privirile voastre şi să se dizolve repede şi să mă lase în pace, cu o singură problemă de rezolvat pe zi.
De Ziua Îndrăgostiţilor, îmi amintesc ce risc mare ne asumăm atunci când iubim. Chiar dacă este lucrul după care tânjim cel mai mult, există o mulţime de motive bune pentru care să nu iubim: de exemplu, frica de a nu fi răniţi, frica de ridicol, frica de abandon şi, în general, cam toate fricile inventate se pot aduna în pieptul nostru între două bătăi de inimă.
Pentru mine, există însă ceva la fel de înfricoşător cu a iubi: să accept că sunt iubită.
Posibilitatea asta mi-a părut într-o obişnuită ceartă imaginară, una din acele schimburi de replici exersate în minte până la epuizare. După a cincea sau a şasea reluare în care rolul meu era să mă arăt profund rănită sau jignită în faţa lipsei de recunoştinţă şi afecţiune a celeilalte persoane, am auzit o voce de niciunde. “Dar dacă totuşi te iubeşte?”
Dacă accept că sunt iubită, dacă ştiu că la sfârşitul zilei există temelia puternică şi foarte greu de distrus a iubirii, ce se întâmplă cu tot ceea ce credeam eu despre lume? De exemplu, accept cu mult mai mare uşurinţă ce are de spus cealaltă persoană, pentru că nu îi mai percep replicile ca un atac la persoana mea; îmi temperez reacţiile şi îmi înblânzesc mila faţă de propria persoană. Pot să reduc micile tragedii la dimensiunile lor iniţial – să fac din armăsar la loc un ţânţar. Trebuie să îmi schimb rolul de victimă pe altul, mai puţin bine definit şi pe care nu l-am repetat niciodată, trebuie să renunţ la lucruri pe care le spun ca o simplă reacţie şi să mă gândesc serios la ce vreau să zic într-o anumită situaţie.
Nu este deloc comod. Poate şi de aceea, în rugăciunea seninătăţii, se cheamă “curajul de a te schimba”.
Cam de vreo lună eram mândra posesoare a unei seninătăţi ca la carte. Făceam bine pentru că aşa aveam chef, zâmbeam pentru că nu vedeam nici un motiv bine întemeiat ca să nu, ignoram răutăţi cu o simplă clipire din ochi pur şi simplu pentru că nu voiam să-mi consum neuronii pe ele şi trăiam, zi de zi, detaşarea aceea pe care nimeni nu ştie să o descrie prea bine.
Dacă s-ar fi dat medalii pentru asta, aşa cum primesc alcoolicii, pe a mea ar fi scris “fericită de o lună”. Cu singura diferenţă că, aşa cum se întâmplă cu toate lucrurile bune din viaţă, nu mi-am dat seama că o am decât atunci când am pierdut-o.
M-am certat cu un prieten drag. Iar eu când mă cert nu pot să fac lucrul ăsta pe loc, trebuie să privesc cu lupa fiecare frază, apoi trebuie să-mi cercetez interiorul cu atenţie, să-mi văd argumentele, să elimin tendinţele spre văicăreală şi în final să formulez o “poziţie oficială”. Aşa că certurile mele nu se încheie niciodată atunci când se termină, ci după vreo două sau trei zile când în sfârşit aflu ce replică aş fi vrut să dau. Mic defect de codependenţă.
M-am certat deci cu un prieten, iar a doua zi dimineaţă, cât mă spălam pe dinţi, mă certam în continuare cu el. Mi-am oprit periuţa pe dinţii de jos şi mi-am zis “Hopaaa, a trecut ceva timp de când nu am mai făcut asta”. De-abia atunci am realizat cât de calmă fusesem timp de o lună.
Îmi aud prietenii de la Al Anon vorbind deseori despre cum simt ei că “iar o iau razna”, dacă lipsesc mult timp de la întâlniri. În sfârşit, o problemă pe care nu o aveam, pentru că eu mă simţeam mai tot timpul “razna”, aşa că experienţa de a mă simţi bine şi apoi iar prost nu avea nici o relevanţă pentru mine (ăsta era unul dintre avantajele de mă simţi mereu prost).
De asta asta însă am simţit pe pielea mea. Certurile imaginare au continuat şi cât mi-am făcut patul şi cât mi-am căutat şosetele, şi cât mi-am băut cafeaua şi cât am încercat să mă gândesc la altceva. Nimic nu funcţiona. Mă simţeam de parcă aş fi împins tot timpul o piatră la deal şi acuma, că mi se părea mai uşoară, mă împingea ea înapoi. Lunecam înapoi.
Poate vă întrebaţi cum am făcut să mă opresc. Habar n-am. Cred doar că a fost important să îmi dau seama de reacţiile mele, pentru că în general codependenţii tind să reacţioneze în mod automat şi să nu-şi mai pună semne de întrebare asupra sănătăţii gândurilor. Mi-a fost suficient să îmi dau seama că fusesem “senină”, că nu mai eram şi că mă simţisem prea bine în acea lună pentru a arunca totul pe geam după o ceartă.
Aşa că am apucat frumos piatra şi am pornit din nou la deal.
Recent Comments