…în care nu îmi înfrâng frica

Frica de dinainte.

Frica este un sentiment atât de vâscos, mă face să mă mișc cu încetinitorul. Trebuie să pun mai multă forță în a mă spăla pe dinți, în a pune rufele la spălat, în a mă decide dacă vreau sau nu zahăr în cafea. Mersul prin frică mă extenuează, cam ca mersul prin zăpadă.

Încerc să readuc la suprafață toate lucrurile pe care le-am citit despre cum să îți învingi frica, dar cuvintele îmi par abur, iar frica este solidă, corporeală. Astăzi sunt o frică sub formă de respirație, anxietate care a luat forma mâinilor și picioarelor.

Nu-ți poți înfrânge frica, mi-am adus aminte. Poți doar să o rogi să se așeze comodă și să o inviți la ceai.

Relatiile cu părinții (II) – mama care a făcut totul pentru tine

Astăzi am să fiu foarte freudiană, pentru că voi vorbi despre relațiile cu mama. Cunosc mulți oameni care se sperie acest de domn Freud ca de un bau-bau din dulap și îl consideră un indicator clar asupra faptului că urmează să citească niște psiho-bla-bla-uri pentru oameni nebuni. Pe ei în special țin să-i asigur că fac parte din aceeași categorie. Așa că am să-i zic simplu – acesta va fi un text despre cum ne scot mamele din minți.

Începusem să vorbesc despre importanța relațiilor cu părinții și semnalele care ne ajută să realizăm că acolo există o problemă. Bazându-mă pe aceeași carte, Cutting Loose – An Adult’s Guide to Coming to terms with Your Parents, voi povesti pe scurt despre ce probleme pot apărea în relația cu mama.

Să ne înțelegem: a avea probleme cu mama nu este ceva rezervat codependenților, ci (încep să fiu din ce în ce mai convinsă), este o problemă pe care o pot avea până și cei mai echilibrați dintre oameni. Cunosc pe cineva care ar putea trece nestingherit drept un Dalai Lama al vieții de zi cu zi, dar care își iese din minți de fiecare dată când mama îl întreabă dacă poartă fularul, pentru că e frig afară.

Așa că, bărbia sus, nu suntem singuri.

Probabil ați făcut deja cunoștință cu tipul de mamă “am făcut TOTUL pentru tine”. Poate că deja v-ați gândit la a voastră, v-ați reamintit că, într-adevăr, mama voastră a făcut o mulțime de sacrificii pentru voi și acum simțiți o droaie de remușcări care latră la conștiința voastră ca o haită de câini. Și vreți să-mi închideți blogul, pentru că nu se cuvine să gândești “așa” despre mama ta. Vă asigur că, dacă îmi mai acordați încă două minute, vă veți simți mai bine, mai puțin vinovați și poate vă veți înțelege și propria mamă.

În capitolul despre relația cu mama, autorul ne vorbește despre două tipuri de mamă-martir: cea un pic mai zgomotoasă, care se plânge des, și martirul-tăcut, cu o infinită capacitate de a-și face foștii copii, acum adulți, să se simtă vinovați de cauzarea sau neînlăturarea suferinței mamei.

Caracteristici

Pe prima o recunoaștem după sintagme precum “După câte am făcut eu pentru tine, asta este răsplata pe care o primesc?” sau “Dacă nu ai fi fost tu, demult m-aș fi despărțit eu de…” sau “Toată lumea trage de mine, ce mai vreți de la mine?”

Ni se strânge inima în piept când o auzim vorbind despre propria moarte (“eu ori aici, or între patru scânduri, tot aia e pentru voi”) sau când ne face câte o favoare necerută (“cât ai fost plecată în oraș, ți-am dereticat un pic prin casă. Sper că te-ai simțit bine, eu mă duc să mă întind pentru că m-am obosit cam tare”) sau când ne simțim prea bine (“văd că te distrezi acolo. Mă bucur. Eu n-am prea avut ce să fac, am stat singură, dar am să fac oricum eforturi să te aștept cu mâncarea caldă”) sau când îi auzim vocea fragilă la celălalt capăt al telefonului (“sunt la pat de trei zile, n-ai sunat și tu o dată să vezi cum mă simt”)

În cazul martirului tăcut, mecanismele sunt mai subtile. Deciziile independente sunt întâmpinate de “dacă așa vrei tu…”, refuzurile de un “ei, dacă ești atât de ocupată cât să nu ai timp pentru mama ta…”, dar mecanismul din spate este același. Provocarea vinei.

Nu cred că mamele o fac conștient, dar atunci când a-i face pe ceilalți să se simtă vinovați funcționează (nu-i așa că funcționează bine?), de ce să te oprești?

Imposibila victorie

Și ce se întâmplă atunci când ne săturăm de astfel de discuții? Ne enervăm și poate țipăm sau poate ne punem mamele la punct, ceea ce a înseamnă totodată că victima a “câștigat” fără drept de apel: iată cum este tratată de propriul copil ! Și în mai puțin de câteva secunde, ne simțim ca niște ființe noroioase, care nu sunt capabili să-și iubească nici măcar propriii părinți.

Iar dacă alegem cealaltă cale, de a încerca să o facem fericită, efortul e colosal, iar rezultatele zero. Îmi vine în minte povestea unui prieten, a cărui mamă se plângea mereu că spală rufele de mână. După ani și ani de lamentări, i-a cumpărat mamei o mașină de rufe automată, iar când a fost livrată, în locul mulțumirilor la care se aștepta, a fost întâmpinat de un urgan de reproșuri: “Cum adică mi-ai luat o mașină de spălat? Ce-ai cheltuit atâția bani, te dau afară din casă? Crezi că eu nu sunt în stare să îmi cumpăr singură, asta ai vrut să îmi demonstrezi?”

Suferința este o armă eficientă. Mamele nu sunt dispuse să renunțe la ea prea ușor.

Mama-cea-mică

Am văzut că într-un astfel de război, victoria este imposibilă. Și atunci, chiar nu există nici o soluție pentru îmbunătățirea relației cu mama? Răspunsul pe care îl dă Howard Halpern în Cutting Loose este următorul: ca fiecare dintre noi și mamele noastre au un “copil interior”. Felul în care se comportă cu noi nu este determinat de reaua lor voință, pentru că ne iubesc și ne doresc tot binele din lume, ci este determinat de propriul lor copil interior, poate speriat, poate înfricoșat că urmează să fie părăsit, și care nu știe că poate fi iubit chiar și atunci când nu este nevoie de el.

Mamele noastre au avut, la rândul lor, părinți și poartă poate aceleași cicatrici pe suflet ca și noi, care acum ies la suprafață prin comportamente de control și victimizare. Este suficient să dăm la o parte cortina oftaturilor, lamentărilor sau acuzațiilor și vom putea privi copilul în ochi.

Pașii vindecării relației

1. Recunoașterea tiparului. Dacă tocmai ați realizat felul în care sentimentul de vină este principalul motor din spatele relației cu mama, înseamnă că sunteți prinși într-un cerc din care nu știți cum să ieșiți.
2. În loc să vă înfuriați, încercați să treceți dincolo de cuvinte și comportamente și să identificați copilul speriat din spatele acestora.
3. Întrebați-vă cum v-ați comporta cu un astfel de copil? Când un copil începe să ceară lucruri nerezonabile, ați greși ca părinte să îi oferiți numai ce vrea, mereu. La fel și în cazul acestui copil. Oprind comportamentul de a răspunde mereu cerințelor mamei, mânați de vină, îi oferiți și mamei voastre o posibilitate să “crească”, să își dea seama de felul în care se comportă și să caute alte modalități de a se simți împlinită, în afara relațiilor ei cu copiii.
4. Chiar dacă știți toate cele de mai sus, să te “desparți” de mama și să începi o relație ca între doi adulți nu este tocmai ușor nici pentru copil. În primul rând, pentru că există numeroase beneficii inconștiente în a-ți ști mama dispusă oricând să ofere / să facă / să rezolve probleme. În al doilea rând, pentru că schimbarea relației este aduce la suprafață cantități enorme de vină, anxietate și frică proprii, deoarece despărțirea seamănă cu un abandon. Trebuie să fiți gata să vă priviți frica în ochi și să aveți încredere că faceți bine ceea ce faceți.

Dar nu este asta EXACT ca și cum mi-aș abandona mama?

… m-am întrebat eu revoltată prima dată când am citit cartea. “Nu”, a venit răspunsul când am citit-o a doua oară. Nu înseamnă nici să o ignori, nici să nu o mai iubești, nici să întrerupi orice comunicare cu ea. Înseamnă pur și simplu să îți stabilești niște limite, pe care să le comunici fără a te simți vinovat. Mamele pot alege să sufere în continuare sau se vor adapta noului tip de relație, dar felul în care reacționează celălalt este prin definiție imposibil de controlat. Așa că va trebui să vă mulțumiți cel puțin cu a vă simți mai bine voi înșivă.

PS: sper să nu vă dezamăgesc chiar la sfârșitul textului (am fost învățată că nu e bine să-ți dezumfli cititorii chiar la sfârșit), dar nu vă pot oferi nici proprie experiență, nici sfaturi. Pentru că nu am reușit încă să mă rup de părinți. M-am gândit însă să vă împărtășesc și vouă ideile “manualului” după care încerc să fac asta.

Mai citiți și:
Relațiile cu părinții (I) – test

Pe cine să cred?

Nu știu să vă citez exact, dar sună cam așa:
“În fiecare zi, când te trezești, ai de luat o hotărâre: Am de gând să cred astăzi toate răutățile pe care le spun ceilalți despre mine?”

Citatul este din The Help – filmul. De când l-am văzut, am încercat să îl folosesc ca pe un motto personal, deși mai degrabă i s-ar potrivi titlul de “strigăt de luptă”. Eu îi spun “luptă”, pentru că sunt o persoană mai dramatică și îmi place mereu să mă aflu în conflict cu ceva, dar ca să stabilim un vocabular comun, majoritatea dintre codependenți ar numi vindecarea pur și simplu ca o întoarcere la normalitate.

Opiniile celorlalți sunt în sine un întreg front de bătălie în care se înfruntă dependența de dragoste și dorința de a iubi sincer și neviciat. Dar care este legătura dintre cele două?

De mici, am fost învățați faptul că opiniile celorlalti sunt IMPORTANTE. De exemplu, nu trebuie să se afle ce se întâmplă în casă, pentru că vorbesc vecinii. Copiii învață foarte repede și de mici să fie foarte grijulii la capitolul imagine, de aceea majoritatea sunt cuminți, foarte buni la învățătură, gata oricând să sară în ajutor. Cuvintele celorlalți – “Ești o fetiță foarte bună/ foarte obraznică” – iau locul propriilor aprecieri.

Tot de mici, pentru că opiniile celorlalți au devenit atât de importante pentru noi, ne construim tot felul de mecanisme de a obține apreciere. Pentru că nu ne putem da singuri de valoarea noastră, singura ei măsură devin giumbușlucurile pe care le facem pentru a deveni preferații oricui. Și în acest fel se instalează dependenta de dragoste, echivalentă cu dependența de apreciere din partea celorlalți.

Până acum parcă nimic nu pare atât de problematic. A fi săritor, loial, cu bun simț simț, excelând în toate cele – de ce este asta ceva rău, ar întreba oricine? Este simplu: o dată ce creștem începem să găsim relații importante în care partnerii spun cu voce tare lucrurile pe care noi ne chinuim din răsputeri să le ținem ascunse din copilărie – vina, rușinea, inadecvarea. Când cineva te pune la pământ în fiecare zi cu astfel de “aprecieri”, atunci a depinde de opinia celorlalți devine o proverbială groapă pe care singuri ne-am săpat-o. Într-o astfel de relație, majoritatea codependenților nu rămân din cauză că nu au curajul să plece, ci dintr-un motiv mult mai tragic: pentru că în sinea lor încep să creadă tot ceea ce li se spune despre ei însisi. Acesta ne face să avem cu atât mai mult nevoie de dragoste, care acum devine acum o dependență aproape chimică de cel mai mic cuvânt sau gest de apreciere.

Începe apoi lupta cu codependența și înveți, greu, să nu îti mai “pese” de ceea ce spun ceilalti despre tine. Apar aici însă două probleme. Prima este faptul că, atunci când demolezi cu totul imaginea interioară pe care ți-ai clădit-o din opiniile altora, nu mai rămâi cu nimic. A doua este că acest “nimic” nu rămâne atât de vid pe cât sugerează cuvântul, ci este umplut de o voce care pare foarte profundă și care îți spune că ești “greșit” și că toți cei care îndrăznesc să îți spună altfel despre tine de fapt nu te cunosc suficient.

În privința primei probleme, pasul patru din terapia Al-Anon este de mare ajutor. Practic, este un îndemn la o profundă și sinceră autocunoaștere.

În privința celei de-a doua probleme, am încercat să conștientizez că acea voce “cea mai profundă” își are de fapt proveniența din copilărie, deoarece toate credințele ei sunt puternic înrădăcinate, cum numai manierele de la masă ar putea să fie. Am scris despre ea aici.

În fine, în final, mi-a mai apărut o problemă în a nu-i crede pe ceilalți. Când iau hotârâri din astea drastice, ornate cu câte un “niciodată” sau “în viața mea n-am să mai…” este un semn clar că nu sunt hotărâri bune. Am prieteni care mă văd cu ochi mai buni decât aș putea eu vreodată să o fac – să îi cred pe ei sau să îmi cred vocea interioară care îmi șoptește perfid în ureche în continuu că nu sunt bună de nimic?

Cu greu, cu foarte mare greu, aleg varianta să îmi cred prietenii. Și atunci asta nu înseamnă că și acum depind de opiniile lor?

Nu, pentru că procesul s-a schimbat. Acum am încredere în opinia lor și nu mai acord această încredere oricărui necunoscut care are câte o părere despre mine. Pentru că mi-am schimbat comportamentul, nu mai sunt dependentă nici de iubirea lor, și nici de părarea lor, doar le acord o mare greutate. Apoi, am învățat mult mai bine să disting cine îmi este prieten și cine nu și știți ce am aflat? Dintre toți, toți prietenii și chiar și toți “dușmanii” mei, eu câștig cu detașare titlul de cel mai aprig dușman al meu.

Așa că în fiecare zi am de făcut o alegere: am să cred toate răutățile pe care mi le spun eu despre mine sau nu?

de ce ma uit la viața mea cu lupa

am găsit astăzi printre comentarii rătăcite în spam unul care mă întreba “de ce mă uit la viața mea cu lupa?”.

adevărul este că nimic nu arată bine când îl pui la microscop. totul e plin de crăpături sau de peri lipicioși sau de alte chestii oribile pe care mi-aș fi dorit să nu știu că există lângă mine.

așa că probabil să-mi despic fiecare zi în patru nu este o idee prea bună. totuși continui să o fac din mai multe motive:

• am trăit foarte mult timp preocupându-mă excesiv de viața altora, așa încât ăsta este timpul în care îmi permit să exagerez ocupându-mă de a mea
• eu știu că în vederea de ansamblu arată totul bine, dar eu nu trăiesc “în ansamblu”; inima îmi măsoară secundele cu bătăile ei, și nu îmi oferă un tablou general al ultimelor luni; cu gândurile nu mă războiesc doar așa, din an în Paști, ci în fiecare zi și în fiecare minut.
• și în sfârșit, pentru că m-aș minți foarte tare. atunci când mă uit în urmă, poate la poze în care râdeam de parcă viața mea ar fi fost un balet pe un norișor pufos, ar fi ușor să îmi pară rău de “vremurile de atunci”, așa cum unora le pare rău după copilărie. m-ar face să mă simt ca și cum pe atunci știam ceva ce acum nu mai știu. din acest motiv mă întorc des la însemnările mele de sub lupă ale zilei în care am făcut fotografia și știu că era și pe-atunci la fel de greu ca și acum

Este foarte posibil să greșesc în felul în care mă abordez pe mine. Poate ar trebui să îmi construiesc un hamac mental și să mă tolănesc în el de fiecare dată când îmi vine să îmi privesc viața prea de-aproape. Poate greșesc. Dar măcar să greșesc cu minuțiozitate.

cine esti cand nu esti vulnerabil

te îndoieşti? ura, şi eu!

Nu credeam să o zic vreodată: îndoiala îşi are avantajele ei.

Am fost întotdeauna invidioasă pe oamenii care ştiau ce vor, repede, înainte chiar să se termine întrebarea. Ştiţi întrebările cu răspunsuri multiple? Oamenii siguri pe ei nici nu mai aşteaptă să audă opţiunile, ci sunt capabili să indice cu precizie exact răspunsul care li se potriveşte cel mai bine ca pe un gol trimis impecabil de la mijlocul terenului.

Eu nu sunt aşa. Alegerile sunt agonii. Unul dintre primele lucruri pe care am învăţat să le fac pentru a ieşi din codependenţă a fost să mă întreb “ce vreau eu?”, în loc să mă las ghidată de pilotul automat al dorinţelor celorlalţi. Şocul a fost să descopăr că nu ştiu – ori nu ştiu să mă întreb, ori nu ştiu să mă ascult.

Cine nu a stat într-o linişte perfectă pentru a putea pipăi mental tot felul de opţiuni şi variante de alegeri fără a-şi putea da seama pe care dintre ele o preferă nu ştie ce este îndoiala. Este trompeta încă unei bătălii pierdute în lupta de a te descoperi. Este îngrozitoare.

Am ajuns totuşi să o apreciez, citind bloguri şi cărţi de dezvoltare personală. Aici, totul se petrece la imperativ: renunta la etichete! iartă şi vei fi fericit! concentrează-ţi puterea gândului şi toate dorinţele ţi se vor îndeplini!!! disciplinează-ţi mintea să trimită vibraţii pozitive, care se vor materializa! Nu contest credinţele sau ideile din spatele acestor declamaţii, ci doar atmosfera de lipsă de îndoială pe care o promovează.

Terapie prin cristale, exerciţii pentru descuierea emisferei dreapte, vindecare pe calea viselor, metode de descoperire a fiinţei luminoase, descrieri detaliate despre cum trebuie să ierţi – orice este prezentat ca soluţie miraculoasă îmi provoacă alergie.

Poate de aceea şedinţele mele preferate din Al-Anon au loc atunci când cineva îşi povesteşte îndoielile şi problemele. Un cerc de oameni întregi începem să dăm din cap – ne-am recunoscut în problemă, în nelinişti, în tortura domoală a incertitudinii. Şi de-abia atunci, datorită vulnerabilităţii noastre ieşită din ascunzătoare, ne simţim din nou oameni, din nou parte a unui grup şi din nou mai curajoşi.

Până la urmă, cred că îndoiala e ca frica, dacă nu cumva vor fi rude directe: important nu este să nu o simţi sau să te prefaci că nu ar fi acolo, ci să o priveşti în ochi şi să reuşeşti totuşi să treci mai departe.

Sau nu? Nu ştiu. O să vedem.

detaşarea – o indiferenţă creativă

Ce faci atunci când eşti prins în aceleaşi certuri, aceleaşi schimburi de replici? Ce se întâmplă când nu poţi, sub nici o formă, să îi demonstrezi cuiva că tu ai dreptate? Dar atunci când te chinui să arăţi că ai dreptate iar cealaltă persoană o ţine pe a ei?

Noi folosim foarte des termenul de “detaşare”, dar, la fel ca majoritatea cuvintelor de care ne ciocnim în codependenţă, cuvântul capătă consistenţă doar după ce a fost practicat.

Am găsit recent expresia de “indiferenţă creativă”, un concept asemănător detaşării, propus în Psychology Today pentru re-aprinderea relaţiilor intrate în rutină.

Ca şi detaşarea, “indiferenţa creativă” presupune să te observi, să fii atent la reacţiile tale fără să te laşi purtat de ele. În certuri sau conversaţii repetitive, este uneori suficient să îţi opreşti reacţiile obişnuite şi să îl priveşti pe celălalt ca şi cum ai privi un film.

Articolul explică, în câţiva paşi simpli, cum poate fi obţinută “indiferenţa creativă” în situaţii de zi cu zi, în special în relaţii şi de ce “detaşarea” nu este echivalentă cu a nu-ţi păsa de cealaltă persoană.

Despre spiritualitate. Prelegerea unei bacterii

Deşi n-am suferit niciodată biologia, mă declar o mare fană a bacteriilor. În primul rând, pentru că au supravieţuit de la începuturile vieţii şi nu le-a dărâmat nici Epoca de Gheaţă, nici cutremurul din Japonia. Apoi, pentru că se adaptează, nu comentează: aţi auzit vreodată de vreo adunătură de bacterii care să facă grevă împotriva cercetătorilor care vor să inventeze un antibiotic mai bun şi le strică mediul de business? Nu. Bacteriile privesc realitatea faţă-în-faţă şi se întreabă: asta fiind situaţia, ce aş putea face mai bun decât să-mi plâng de milă? Şi pentru că sunt deştepte, găsesc mereu un răspuns, se adaptează, evoluează şi acuşi medicul meu de familie s-ar putea să nu mai aibă ce antibiotic să-mi prescrie, că bacteriile mele se fac imune la orice.

Dar cel mai mult şi mai mult îmi place la bacterii peretele. Peretele celular a fost, la vremea lui, o invenţie fantastică şi încă mă mir cum de, poftim, după vreo două miliarde de ani, încă nu pot să-mi însuşesc pe deplin, pentru propria persoană această invenţie. Peretele celular a fost cele care a individualizat fiecare bacterie, a făcut ca Bacteria Mona să fie diferită de Bacteria Viorica. Ba mai mult, peretele este cel care permite să treacă doar ce-i folositor spre interiorul bacteriei şi expulzează deşeurile; datorită peretelui său, bacteria are un echilibru al ei, netulburat şi nepăsător la tot felul de vitregisme din afara sa.

Şi dacă unei bacterii îi este atât de simplu, mie de îmi este atât de greu? A-ţi păstra cu maximă grijă echilibrul interior este un principiu natural prezent peste tot. Şi totuşi, când vine vorba despre suflet, despre spiritualitate, tind să uit că există un echilibru al meu şi să intru rapid în orice vârtej pe care îl întâlnesc în cale. De câte ori nu-mi vine să le spun celorlalţi “m-ai făcut să mă simt prost”, “mă faci să mă simt vinovată”, “îmi doresc să te fac fericit”. Dar în felul ăsta ignor faptul că nu e treaba lumii să-mi asigure mie o linişte interioară călduţă, ci responsabilitatea mea să-mi port de grijă. “Peretele” sufletului meu trebuie să mă ajute să filtrez pe cine las să intre înăuntru, să selectez cu grijă ce anume cred despre mine însămi şi căror evenimente din exterior le permit să mă dea peste cap. Iar dacă găsesc ceva urât în mine, tot peretele ar fi cel care mi-ar da posibilitatea să deschid acea uşă pe care urâtul să plece.

Nu, nu ar fi o barieră. Nici un zid de piatră. Pereţii bacteriilor sunt foarte deştepţi: primesc mereu informaţii din mediu şi ajută astfel bacteria să ştie ce are de făcut ca să-şi păstreze echilibrul interior. Acesta este unul din motivele pentru care bacteriile nu sunt niciodată “in denial” si evoluează permanent. Sunt destul de convinsă că şi în domeniul mai lipsit de graniţe al sufletului, talentul echilibrului interior va fi tot o chestiune de evoluţie, dacă nu darwinistă, măcar spirituală.

ipohondria, bat-o vina

Cred că orice codependent trece printr-o fază de ipohondrie, cu singura diferenţă că nu îi este frică de germeni, de viruşi, de curent, ci de toate defectele psihice pe care şi le poate închipui.

Citesc despre lucrurile prin care trec, acoperită de senzaţia că sunt cel mai “de manual” caz posibil. Apoi aflu termeni noi, cum ar fi “schimbări de dispoziţii” sau “frică de intimitate” şi mi se pare deodată că mă identific cu ele. În felul acesta, lista diagnosticelor pe care mi le aplic singură devine din ce în ce mai lungă şi mai greu de înfruntat. Mă simt adeseori ca o maşină căreia mecanicul, pe măsură ce îi inspectează mai îndeaproape mecanismele, îi tot găseşte defecte până când costul reparaţiilor devine mai mare decât a cumpăra o maşină nouă.

Lista lucrurilor pe care simt că trebuie să le rezolv mă covârşeşte zilnic: relaţia cu mama, gândurile mele negative, lipsa de energie care mă scufundă şi mai adânc într-o stare vegetativă pe care o urăsc, spiritul critic, seriozitatea prea mare, incapacitatea de a accepta părerile celorlaţi şi multe, multe altele. Numai enumerându-le, mă simt depăşită.

Şi ce fac? De cele mai multe ori nimic, mă descurajez. Alteori realizez că inclusiv ipohondria asta, senzaţia că sufăr de toate simptomele posibile, este în sine un simptom şi îl descurajez, aşa cum îmi descurajez fricile.

Astăzi am descurajat-o scriind despre ea. Sper că dacă o arăt cu degetul să i se facă ruşine sub privirile voastre şi să se dizolve repede şi să mă lase în pace, cu o singură problemă de rezolvat pe zi.

inapoi, pe panta seninatatii

Cam de vreo lună eram mândra posesoare a unei seninătăţi ca la carte. Făceam bine pentru că aşa aveam chef, zâmbeam pentru că nu vedeam nici un motiv bine întemeiat ca să nu, ignoram răutăţi cu o simplă clipire din ochi pur şi simplu pentru că nu voiam să-mi consum neuronii pe ele şi trăiam, zi de zi, detaşarea aceea pe care nimeni nu ştie să o descrie prea bine.

Dacă s-ar fi dat medalii pentru asta, aşa cum primesc alcoolicii, pe a mea ar fi scris “fericită de o lună”. Cu singura diferenţă că, aşa cum se întâmplă cu toate lucrurile bune din viaţă, nu mi-am dat seama că o am decât atunci când am pierdut-o.

M-am certat cu un prieten drag. Iar eu când mă cert nu pot să fac lucrul ăsta pe loc, trebuie să privesc cu lupa fiecare frază, apoi trebuie să-mi cercetez interiorul cu atenţie, să-mi văd argumentele, să elimin tendinţele spre văicăreală şi în final să formulez o “poziţie oficială”. Aşa că certurile mele nu se încheie niciodată atunci când se termină, ci după vreo două sau trei zile când în sfârşit aflu ce replică aş fi vrut să dau. Mic defect de codependenţă.

M-am certat deci cu un prieten, iar a doua zi dimineaţă, cât mă spălam pe dinţi, mă certam în continuare cu el. Mi-am oprit periuţa pe dinţii de jos şi mi-am zis “Hopaaa, a trecut ceva timp de când nu am mai făcut asta”. De-abia atunci am realizat cât de calmă fusesem timp de o lună.

Îmi aud prietenii de la Al Anon vorbind deseori despre cum simt ei că “iar o iau razna”, dacă lipsesc mult timp de la întâlniri. În sfârşit, o problemă pe care nu o aveam, pentru că eu mă simţeam mai tot timpul “razna”, aşa că experienţa de a mă simţi bine şi apoi iar prost nu avea nici o relevanţă pentru mine (ăsta era unul dintre avantajele de mă simţi mereu prost).

De asta asta însă am simţit pe pielea mea. Certurile imaginare au continuat şi cât mi-am făcut patul şi cât mi-am căutat şosetele, şi cât mi-am băut cafeaua şi cât am încercat să mă gândesc la altceva. Nimic nu funcţiona. Mă simţeam de parcă aş fi împins tot timpul o piatră la deal şi acuma, că mi se părea mai uşoară, mă împingea ea înapoi. Lunecam înapoi.

Poate vă întrebaţi cum am făcut să mă opresc. Habar n-am. Cred doar că a fost important să îmi dau seama de reacţiile mele, pentru că în general codependenţii tind să reacţioneze în mod automat şi să nu-şi mai pună semne de întrebare asupra sănătăţii gândurilor. Mi-a fost suficient să îmi dau seama că fusesem “senină”, că nu mai eram şi că mă simţisem prea bine în acea lună pentru a arunca totul pe geam după o ceartă.

Aşa că am apucat frumos piatra şi am pornit din nou la deal.