You are currently browsing the category archive for the ‘dragoste’ category.
Pentru că tot urmează Dragobetele, pentru că toată lumea va vorbi dragoste, pentru că lumea se întreabă în sfârșit “dragoste sau obsesie?” sau “dragoste ori dependență”, m-a decis să scriu despre credințele noastre ascunse și nerostite legate de ce este sau ce ar trebui să fie o relație.
Prejudecățile noastre despre cum ar trebui să arate dragostea ne fac numai belele. Unele sunt luate ca din basme, altele din povești de groază. Ce le unește este faptul că toate ne par la fel de adevărate iar relațiile noastre fie nu se pot ridica la așteptările pe care le avem, fie, dimpotrivă, se transformă rapid în coșmarul de care ne fusese frică în tot acest timp.
Să le luăm pe rând – cele 13prejudecăți despre relații, prezentate într-o carte despre care povesteam aici.
Dacă începem o relație, am să mă pierd pe mine
Foarte importantă pentru codependenții în vindecare, pentru că fix ei s-au străduit atât de mult să-și construiască personalitatea la loc, din toate bucățelele sparte și trăiesc cu spaima că prima relație pe care o vor avea le va zădărnici tot efortul din ultimul timp.
Dacă m-ai cunoaște cu adevărat, nu ți-ar păsa de mine
Este o frică ce ne facem să ne închipuim cum ar arăta persoana ideală și să încercăm să ne purtăm ca ea.
Dacă nu sunt perfect/ă, mă vei abandona
Trăim într-o frică permanentă că persoana pe care o iubim nu va fi lângă noi și mâine și sperăm că dacă am putea să nu facem nici o greșeală, să fim pur și simplu perfecți, asta nu se va întâmpla niciodată.
Suntem ca o singură ființă
V-ați simțit vreodată ca și cum v-ați găsit sufletul pereche și că ați vrea să vorbiți și ziua și noaptea, și nu mai plecați niciodată nicăieri decât împreună. Și – cumva – sufletului pereche i-a trecut starea asta mai repede decât vouă? Ne panicăm atunci când pasiunea pare că dispare (așa cum este normal să se întâmple) și insistăm să fim la fel de nedezlipit ca la început cu partenerul nostru.
Nu e bine să fii prins cu garda jos
Vulnerabilitatea este apanajul oamenilor cu suflet întreg. Uneori este bine să fii vulnerabil, alteori are rezultate dezastruoase. În general, în relații, preferă să avem câteva plase de siguranță, poate niște secrete, și orice altceva îi poate împiedica pe cei in jurul nostru să ne rănească.
Nu ne vom certa niciodată
Ne este frică de furia celorlalți și ținem prizonieră multă furie proprie, în interiorul nostru. În relația perfectă din imaginația noastră nu este loc de confruntare.
Eu sunt de vină pentru tot ce nu merge bine. Sunt o persoană îngrozitoare.
De aceea și încercăm să ascundem tot felul de aspecte ale relației – pentru că avem impresia că ceva este în neregulă, că orice problemă este cu siguranță cauzatăde noi și am da orice ca nepriceperea noastră să iasă la suprafăță.
Trebuie să fiu vesel/ă tot timpul dacă vreau ca lumea să mă placă
Ne sperie ideea că cineva ar putea să afle cât de triști suntem. Și dacă ar afla, cu siguranță ar pleca de lângă noi.
Vom avea automat încredere completă unul într-altul
În viața reală, încrederea se construiește treptat
Vom fi de nedespărțit
În relațiile normale, partnerii petrec timp împreună, timp separat și timp cu prietenii.
Un partener adevărat îmi va ghici fiecare dorință și va ști de ce am nevoie
Această prejudecată despre relații ne determină să ne considerăm “răniți” atunci când partenerul face ceva care nu ne este pe plac, chiar dacă noi nu i-am comunicat clar așteptările noastre. Avem impresia că “nu ar trebui să fie nevoie să-i spun ASTA”
Dacă ne iubim cu adevărat, vom rămâne împreună pentru totdeauna
Nu ne putem închipui că dragostea, uneori, pur și simplu nu funcționează. Suntem loiali până în pânzele albe, în primul rând pentru că așa credem că ar trebui să fim, apoi pentru că tot sperăm ca, din încă o încercare, să putem repara tot ce este în neregulă.
Partenerul mă va aprecia întotdeauna, mă va sprijini și nu mă va critica
Comentăm acum în cor? “Siiiiiiiiiiiiiiiiiiigur că da”
Am memoria proastă, dar lucrul acesta are cu siguranţă beneficiile lui. Unul dintre ele este, de exemplu, faptul că pot să mă uit la filme pe care le-am văzut şi mi-au plăcut şi să nu mai ţin minte ce urmează sau cum se termină. Îmi reamintesc scenele de-abia după ce se încheie, când mintea îmi exclamă “aa, daaaaaaaa!”
Acelaşi lucru îl trăiesc şi acum, numai că nu pe un ecran, ci în realitatea noastră 4D. Mă îndrăgostesc şi îmi privesc reacţiile şi etapele prin care trec ca pe secvenţele unui film pe care l-am mai văzut o dată, l-am mai văzut chiar de câteva ori, dar nici măcar la reluarea asta nu îmi aduc aminte ce se întâmplă mai departe.
De data asta îmi permit să fiu un pic conştientă totuşi şi să îmi inventariez cu grijă stările, să mă urmăresc pe mine însămi cu nesaţul curios al unui străin.
Unul dintre lucrurile pe care încerc să le observ la mine este unde se termină dragostea, iubirea-iubire, cu ochi limpezi şi fericre pură şi începe acea nebunie numită codependenţă. Parcă pentru un început de relaţie, mă comport normal; şi poate la fel încep lucrurile pentru toată lumea. Atunci care este intersecţia unde eu fac dreapta şi tot restul lumii merge înainte?
Ca să aflu răspunsul la această întrebare, mi-am urmărit atentă dezamăgirile. Există un moment, cel puţin la mine, în care surpriza şi bucuria pură de a-l vedea pe celălalt se transformă în aşteptarea permanentă de a-l vedea. Şi pentru că nimic nu se întâmplă tot timpul exact cum mă aştept, devin nemulţumită. Iar când sunt nemulţumită încep să cer explicaţii şi să bat apropouri a căror origine doar eu o înţeleg. Codependenţa mea aşteaptă la colţ şi începe să hăpăie cu prima ocazie din toate sentimentele mele frumoase.
Din păcate, chiar dacă nu ştiu exact cum şi când şi în ce fel, îmi cam aduc aminte cum se termină filmele de genul acesta. Dar pentru că sunt o optimistă incurabilă am să sper că de data asta am să fiu suficient de deşteaptă să recunosc drumurile gata străbătute, pe care mi-am presărat firmituri, şi suficient de curajoasă să merg pe altele.
Ochii sclipesc, colţurile gurii se arcuiesc singure spre urechi. Dau replici pe care nu ştiu de unde le scot, de parcă aş fi devenit subit mai inteligentă, sunt drăguţă, super-drăguţă, drăguţă ca o bomboană cu caramel. Şi de ce? Pentru că sunt pre-îndrăgostită (adică nu chiar-chiar, ci pe drum spre destinaţie).
Dacă-mi semănaţi câtuşi de puţin, sunteţi nişte persoane adorabile atunci când vă îndrăgostiţi. Râdeţi mai mult şi fără să vreţi, sunteţi spirituale, interesante, deschise şi misterioase în acelaşi timp şi, măcar în momentele de flirt şi totul pare să meargă de minune. Aţi observat cum astrele se aliniază deodată şi totul merge perfect pentru o săptămână – două până la câteva luni?
M-am întrebat deseori ce se întâmplă în acea perioadă de început a unei relaţii în care totul merge bine? Dacă trăsăturile codependenţei mele (nevoia constantă de atenţie, lipsa de încredere în sine, nesiguranţă, lipicieala extremă de cealaltă persoană) îmi cariază atât de tare orice relaţie, de ce totul merge atât de bine la început?
Cu ocazia noilor mele sclipiri din ochi, am ocazia perfectă să aflu răspunsul.
În fazele de început ale unei relaţii, tot ce au de oferit codependenţii este foarte apreciat. Atenţia permanentă pentru celălalt, de exemplu, generozitatea fără limite, capitularea fără ifose în faţa cerinţelor celuilalt sunt toate defecte de care încercăm să ne descotorsim, cu greu, timp de ani buni. Dar în acest context sunt calităţi de apreciat. De-abia în fazele mai târzii ale relaţiei, atunci când celălalt are nevoie de independenţă şi îşi doreşte să fie el însuşi, de-abia atunci toate simptomele codependenţei devin problematice.
Mai mult de-atât, într-o seară în care stăteam întinsă pe pat, incapabilă să nu zâmbesc, m-am oprit să-mi scanez mintea euforică. De ce eram aşa de fericită? Sunt în continuare singură, cariera nu are aripile pe care le visam în urmă cu cinci ani, despre sănătate v-aş spune dar nu m-am verificat de mult timp – cu alte cuvinte, viaţa nu mi se schimbase defel, la nivel practic. Şi totuşi zâmbeam, fix înainte să adorm, de parcă tocmai aş fi câştigat Premiul Nobel.
Adevărul este că zâmbetele şi fercirea provin cu totul din propriile gânduri. Când mi-am privit mintea, am constantat un lucru surprinzător: nu am găsit nici măcar un firicel de gând negativ. Visele, fanteziile, amintirile de peste zi, îmbrăcate într-o auroră de optimism, nu lăsau nici un pic de loc pentru altceva. Nici resentimente, nici gânduri furioase, nici măcar un pic de îndoială – nici o gaură neagră care să-mi înghită toate bucuriile.
Nu tot timpul îmi pare rău că sunt codependentă. Îmi place cine sunt atunci când mă îndrăgostesc şi acum ştiu de ce – pentru că mi se şterg, măcar pentru un timp, toate îndoielile şi toate anxietăţile. Pentru că nu mă mai îndoiesc de mine şi nu mi se face frică, din cinci în cinci minute, de faptul că cineva mă va cunoaşte cu adevărat şi mă va părăsi, speriat de ce vede.
Ar fi frumos să locuiesc în starea asta permanent, dar ştiu că nu e nici posibil, nici sănătos. Sper totuşi să găsesc o modalitate să îmi pot păstra măcar resturi de încredere, optimism şi generozitate, să mă aştepte în interiorul meu şi când mi se va termina euforia.
Ţin minte şi astăzi prima zi în care am mers pe o bicletă mare. Eram pe o stardă largă, picioarele îmi tremurau pe pedale, ghidonul mi se zvârcolea în stânga şi dreapta şi-mi părea fizic imposibil ca vreodată acea bicicletă să capete vreun echilibru. Din fericire, tata era în spatele meu şi mă ţinea cu mâna de şa şi asta mi-a dat curajul să pedalez în continuare. Am început să ţin o direcţie, apoi să cobor cu bicicleta de-a lungul străzii în timp ce tata alerga în spatele meu ţinindu-mi şaua şi eu ţipam, cu ochii direct în faţă: “Uite, tata, merg pe bicicletă. vezi?”
Numai că la un moment dat n-am mai auzit nici un răspuns. Când am întors capul, mi-am văzut tatăl mulţi metri în spate, uitându-se la mine. Mersesem singură o bună bucată de drum.
În afară de mersul pe bicicletă, în viaţă am în general nevoie de garanţii. Am nevoie să fiu 100% sigură că oamenii de lângă mine nu mă vor părăsi şi, dacă nu aş fi considerată nebună, i-aş pune probabil să semneze şi un contract; pe de o parte, asta m-a făcut să-mi fie frică mereu de faptul că îi voi pierde. Apoi, recent, mi-am dat seama că asta este doar o frică şi că până la urmă au rămas cu toţii lângă mine şi mă iubesc, în ciuda ciudăţeniilor mele. Mi-a fost bine, am putut trăi câteva luni eliberată de suspiciune şi anxietate şi am putut iubi fără frică.
Dar am impresia că am avansat cumva la nivelul doi. Dintr-o suflare, mi-a fost răpită garanţia aceea pe care eram atât de bucuroasă că o descoperisem; “nu mai pot face asta, nu pot să o iau de la capăt”, m-am gândit imediat. Dar apoi, ca şi cum aş fi auzit o voce – deşi eu nu aud niciodată voci de alea înţelepete şi atotştiutoare şi interioare: “Ia să vedem, dar AŞA, poţi să iubeşti?”
Aşa că în loc să în loc să las bicicleta jos şi să plâng încerc să pedalez spre idealul acela de iubire necondiţionată.
De Ziua Îndrăgostiţilor, îmi amintesc ce risc mare ne asumăm atunci când iubim. Chiar dacă este lucrul după care tânjim cel mai mult, există o mulţime de motive bune pentru care să nu iubim: de exemplu, frica de a nu fi răniţi, frica de ridicol, frica de abandon şi, în general, cam toate fricile inventate se pot aduna în pieptul nostru între două bătăi de inimă.
Pentru mine, există însă ceva la fel de înfricoşător cu a iubi: să accept că sunt iubită.
Posibilitatea asta mi-a părut într-o obişnuită ceartă imaginară, una din acele schimburi de replici exersate în minte până la epuizare. După a cincea sau a şasea reluare în care rolul meu era să mă arăt profund rănită sau jignită în faţa lipsei de recunoştinţă şi afecţiune a celeilalte persoane, am auzit o voce de niciunde. “Dar dacă totuşi te iubeşte?”
Dacă accept că sunt iubită, dacă ştiu că la sfârşitul zilei există temelia puternică şi foarte greu de distrus a iubirii, ce se întâmplă cu tot ceea ce credeam eu despre lume? De exemplu, accept cu mult mai mare uşurinţă ce are de spus cealaltă persoană, pentru că nu îi mai percep replicile ca un atac la persoana mea; îmi temperez reacţiile şi îmi înblânzesc mila faţă de propria persoană. Pot să reduc micile tragedii la dimensiunile lor iniţial – să fac din armăsar la loc un ţânţar. Trebuie să îmi schimb rolul de victimă pe altul, mai puţin bine definit şi pe care nu l-am repetat niciodată, trebuie să renunţ la lucruri pe care le spun ca o simplă reacţie şi să mă gândesc serios la ce vreau să zic într-o anumită situaţie.
Nu este deloc comod. Poate şi de aceea, în rugăciunea seninătăţii, se cheamă “curajul de a te schimba”.
Unul dintre păcatele ţinerii unui jurnal este că îmi vine să scriu în el doar când supărată. În zilele calme, exerciţiul acesta de a nota ce se întâmplă îşi pierde din importanţă. Şi asta pentru că bucuriile, de cele mai multe ori, vin din lucruri care par atât de mărunte şi de fireşti în comparaţie cu supărările alea care sunt mereu grele, mereu nesfârşite şi acoperă cu egoism tot orizontul. Bucuriile sunt ca bomboanele cip, colorate şi mici mici, care au un gust fantastic împreună, nu le prea acorzi atenţie individual.
Şi totuşi. Ca să nu mă uit în urmă şi să îmi spun că am trecut printr-un calvar continuu, trebuie să mărturisesc că am şi zile bune. Sau să le spun mai bine zile normale, fără nici o dramă.
În zilele în care nu am pâclă în faţa ochilor, îmi dau seama că aşa ceva nu există. Ba, mai mult, nu îmi doresc să fiu ca nimeni; nu pot să “rezolv” viaţa după reţeta găsită de alţii. Da, funcţionează pentru ei, dar nu şi pentru mine. Mi-ar conveni de minune, de exemplu, să fiu o ferventă credincioasă în Dumnezeu, dar nu sunt. Sau, mai bine, ar fi excelent să îi cred pe cuvânt pe autorii Secretului şi să funcţionez de dimineaţă până seara pe bază de afirmaţii pozitive (vreau o maşină, merit o maşină, deci aştept materializarea maşinii). La celălalt capăt, nu mi-ar displăcea prea tare să nu cred decât atomi, electroni, orbitali şi legea gravitaţiei, logică imperturbabilă, silogisme atent construite, dar nici atât de ataşată raţionalului nu sunt.
Sunt undeva la mijloc, un loc nici cu credinţă, nici fără credinţă, un loc în care pot să mă minunez de o melodie, de o frază scrisă minunat, de o veveriţă sau de prieteni, mi se întâmplă tot felul de… cum să le zic “sincronicităţi”… dar de aici până la a vedea o forţă nevăzută care le veghează pe toate, ştiu eu… cam strâmb din nas. Mă tot bălăcesc în apa asta călduţă a nesiguranţei şi a întrebărilor şi din când în când arunc un ochi în grădina celorlalţi, invidios (cum altfel, când e vorba de “capra vecinului?”) pentru neclintirea credinţei sau necredinţei lor.
Ei bine, în zilele obişnuite, mi-e bine acolo unde sunt. Am momente de sfioasă dragoste cu mine însămi, ajung să îmi placă până şi ciudăţenii de-ale mele; nu mă mai cutremur că nu sunt atât de zen X sau atât de bună prietenă ca Y. Mă mulţumesc să fiu eu. Renunţ să mai devin copilul adoptiv al Dumnezeului altcuiva şi îl caut răbdătoare pe al meu în lucrurile care îmi aduc bucurie.
Din Evenimentul zilei: De ce dragostea este percepută de creier precum dependenţa de alcool
“Dragostea este ca un viciu. O dependenţă puternică, dar minunată, când lucrurile merg bine, şi de-a dreptul îngrozitoare atunci când lucrurile nu merg într-o direcţie bună”, explică autorul studiului, antropologul Helen E. Fisher.”
“Bărbaţii sunt afectaţi psihic de calitatea relaţiei amoroase pe care o au, în timp ce femeile doar de existenţa sau lipsa acesteia. Este şi motivul pentru care tinerele femei sunt mai predispuse către depresie atunci când o relaţie se sfârşeşte. “
Şi surpriza: “bărbaţii suferă mai mult decât reprezentantele sexului slab atunci când se despart de o persoană dragă.”
Unul dintre momentele mele comice preferate este cel din Mr. Bean, când, de Crăciun, îşi pune singur în cutia poştală nişte felictări, doar pentru a se preface bucuros când le vede, o secundă mai târziu, şi să le citească cu bucurie. Pe atunci mi se părea un moment amuzant pentru cât de “loser” era Mr. Bean. Ieri seară m-am răzgândit.
Încerc în fiecare zi să aplic câte un principiu de recuperare în codependenţă, iar ziua de ieri a stat sub semnul “Fii drăguţ cu tine însuţi”. De câte ori nu aţi auzit asta până acum? Şi de câte ori în minte nu a urmat instant gândul “da, dar eu… “.
Avem mereu motive să ne criticăm. Vrem ca lucrurile să iasă într-un fel, dar - pentru că legea a doua a termodinamicii nici nu permite existenţa perfecţiunii în univers – ghinion – nu ne ies. Şi atunci ne simţim ca nişte rataţi. Într-o familie cu un alcoolic, există mereu cineva care are grijă să îţi arate cu degetul până şi cea mai mică greşeală. În lipsa lui, cel căruia i s-a reproşat de mic orice abatere de la ideea tatălui sau a mamei de “perfecţiune” devine un adult care îşi reproşeze singur orice.
În cursul recuperării din rănile noastre emoţionale, călcăm deseori pe-alături. Eu o fac de aproximativ 100 de ori pe zi. Nu ne iertăm pentru nici una dintre ele; cea mai mică răbufnire sau chiar emoţie “greşită” este suficientă pentru a ne gândi “of, eu n-am să reuşesc niciodată”. Ne criticăm din nou.
De multe ori, ne ies şi lucrurile foarte bine. (Mai ales când le facem pentru altcineva, nu-i aşa?). Atunci găsim numeroase motive pentru care noi n-am avut nici merit. Lucrurile ar fi ieşit oricum. De fapt, am avut noroc. Alungăm orice compliment cu o ridicare din umeri sau o fluturare de palmă. În felul acesta, putem ajunge şi mai rapid la ceva unde ar fi trebuit să facem mai bine.
Ieri am decis să mă opresc şi să iau exemplul lui Mr. Bean.
Am luat un caiet nou de pe rafturi, unul care îmi place şi pe a cărui filă îmi alunecă stiloul ca la patinaj artistic. L-am deschis şi am scris sus:
Astăzi mă felicit pentru:
Primele trei lucruri pentru care m-am felicitat au mers mai greu: o idee bună, o conversaţie plăcută în mijlocul căreia nu mi-am mai făcut griji din trei în trei secunde “oare ce voi spune?” şi un cadou drăguţ cumpărat pentru cineva. Apoi am început să curgă. În 10 minute umplusem o pagină mică. În 15 minute eram bine dispusă şi mulţumită pentru ziua care trecuse.
Este adevărat, mi-am trimis singură felicitări. Dar asta nu înseamnă că nu m-am bucurat atunci când le-am văzut.
m-am îndrăgostit pentru o zi şi mi-a trecut. ca într-o ploaie de vară a sentimentelor, am traversat prin mirare, entuziasm, bucurie pură, emoţii. am plutit. am dansat. le-am povestit, confidenţial, prietenelor. mi-au sclipit ochii şi nu m-am putut opri din zâmbit.
cu această ocazie, mi-am adus aminte de câteva dintre beneficiile codependenţei, boala asta pe care o hulesc atât de tare.
- de exemplu, fapul că mi-a dat instant un scop în viaţă, chiar dacă m-a ţinut o zi. În ziua aceea, am simţit că eram gata să mai fac o facultate, să încep altă carieră, să îmi schimb locul de muncă, poate chiar ţara… am simţit că nu exista nimic din ce nu aş putea face pentru a fi cu acea persoană. cu accentul pe “nimic din ce aş putea face”. m-am crezut capabilă de orice şi, îndrăgostită, chiar sunt capabilă de orice.
- am zâmbit, până şi scaunelor şi baloanelor. ştiţi ce plăcuţi şi vorbăreţi sunt oamenii care zâmbesc scaunelor?
- dorinţa de a FACE ceva.
- bucuria de a face surprize
- valul de energie pe care l-am angrenat peste tot pe lângă mine
îmi place să iubesc. îmi lipsesc tare mult fluturaşii iubirii din stomac şi îmi pare rău că nu am reuşit încă să îi înlocuiesc cu bucuria de a fi eu însămi.
îmi dau seama că am folosit codependenţa atâta timp ca un pretext… ca un medicament… pentru a simţi toate aceste stări şi că acum am renunţat pastiluţă şi trebuie să am încredere că pot simţi şi altfel.
zilele astea pe care le petrec într-un concert de tăceri, de întrebări, de reproşuri, în stările mele de plictiseală combinate cu disperare combinate cu letargie cronică… zilele astea cred că sunt un fel de beţie uscată (acea care se instalează când alcoolicul nu mai bea, dar ar vrea).
nu mai beau iubire din asta sufocantă, dar aş vrea un pic.
Recent Comments